Cand degetul mare de la picior simte primele intepaturi, e semn ca vine frigul. Aveti incredere in degetul mare!
In perioada cand frigul urca de la talpi catre genunchi se petrec multe schimbari: satenii curata campul si ard toate uscaturile din gradina, regia de termoficare face teste de presiune, soferii isi verifica antigelul, cauciucurile si franele, ursii si vidrele – impreuna cu multe rozatoare marunte – se pregatesc de hibernare, oile se intorc de la munte si refuza sa mai dea lapte iar strugurii isi storc dulceata din prima bruma.
Emotia vremii reci se intinde prin tot corpul si nu stii daca te scutura frigul sau fiorul. Un inceput de panica se instaleaza si in curand devine concret: “Vine iarna! Eu cu ce ma imbrac?”
Pentru toti speriatii de frig, pentru cei fara adapost sau fara lemne de foc, porneste ca un zvon abia simtit, ca un bulgaras mic de zapada, vestea ca la Negreni se va tine “Fechetaul” (in maghiara fekete = negru). In scurt timp vestea e transmisa de la om la om si toti simt elanul care in final ii va purta la Fechetau.
Targul de la Negreni este un fenomen aparte, este un blender gigant in care se amesteca toate nationalitatile cu toate obiectele imaginabile. Numarul de perechi posibile om-obiect este infinit iar mintea nu poate cuprinde deodata acest infinit. De aceea e nevoie de mai multe repere.
Sa alegem ca repere inceputul si sfarsitul, pe care le intalnim si in lumea cinematografiei. Filmul incepe cu “Moskfilm” si se termina cu “Konec filma” (ah, asta era mai demult). Indraznesc sa spun ca cinematograful este in esenta static: la cinematograf te asezi in scaun si stai, iar prin fata ochilor se deruleaza mai multe destine, activitati, obiceiuri.
Targul insa nu are aceste repere. Nu incepe si nu se termina niciodata, el exista mereu pentru ca se vorbeste tot timpul despre el. Marfa cumparata acolo isi continua drumul si ajunge in alte targuri. Neavand inceput si nici sfarsit, vizitarea targului nu poate incepe si nici nu se poate incheia. Asa ca explorarea targului trebuie facuta fotografic, cadru cu cadru. Aici e sectiunea de covoare, aici de haine, aici de blanuri, aici de mititei, aici de turta dulce, aici de radiouri si lampi cu petrol si aici de pantofi.
– Ba nu, aici e de pantofi!
– Ba nu, aici!
– Si aici!
– Si aici!
Zaharia Stancu si-ar fi pierdut inspiratia necesara lui “Descult” daca ar fi trecut prin targ. Trei sferturi din marfa sunt numai pantofi de firma. Gabor, Ecco, Salomon, Adidas, Ara, Scholl se inghesuie in aceiasi saci, pe aceleasi folii de nailon, in aceleasi sacose de rafie. Nu se uita unii la altii pentru ca sunt incolonati frumos pe mii de metri patrati si lucesc de curatenie. Pantofii asteapta sa porneasca la drum, asta e tot ce stiu ei sa faca.
Toate modelele din toate epocile se intalnesc la targ. Opinci, galosi scobiti in cauciuc de masina (garantati treizeci de mii de kilometri), botfori, ghete, sandale, bocanci, adidasi, pantofi de gala, de seara, de lac, botine, ciocate, cizme de cowboy, de cauciuc, de piele fina si moale concurand cu pulpa doamnei pe care o vor imbraca.
Mii de picioare si zeci de mii de degete au protejat acesti pantofi, poate s-au intalnit candva pe o strada a lumii, poate s-au calcat unii pe altii in autobuz, poate au stat candva impreuna, sprijiniti de un zid in pozitii indecente.
Stapanii lor de acum, gaborii, ii lauda in cuvinte pompoase si ii farmeca pe cumparatori prezentandu-le calitatile nemaivazute si nemaiauzite ale pantofilor. Prin pielea lor groasa nu trec nici apa si nici frigul, bombeul luceste de-ti ia ochii, calcaiul e solid si nervos ca un pinten, sireturile rezista tuturor intemperiilor iar talpa e cusuta numai cu ata de matase.
In ciuda nenumaratelor calitati, pretul pantofilor e mic. Trecuti de prima tinerete, nu mai alearga nici ei ca odinioara si nici nu mai rezista la fel de mult.
– Auz’! Cat cei pa ei?
– Trei sute!
– Nooo… scump!
– Da’ mata’ cat dai?
– O suta!
– Hai da doua si ti-i dau.
– O suta!
– Hai ca ti-i las la o suta cincizeci. Ai tai sunt.
– O suta!
– No da banii!
Cam asa decurge tranzactia. Pantofii nu au nici un cuvant de spus, sunt martorii muti ai unui comert al carui sens le scapa. Ei stiu doar sa protejeze umbland si asta vor face pana in ultima zi.
Numai un gabor smecher striga in gura mare:
– Orice pereche doua sute!
– Cumpara domnita, eu nu ma targuiesc, doua sute, ca la Fechetau!
