prin Câmpia de Vest, căutând cele mai rare păsări din România

Drumul de pământ dintre câmpuri scutură din toate încheieturile mașina de teren Toyota Hilux. La un moment dat dăm într-o groapă adâncă și dacă n-aș fi fost prins în centură pe bancheta din spate, aș fi lovit cu siguranță tetiera pasagerului. Bagajele din spate sar cât colo. Attila ne asigură: “Stați liniștiți, că motorul are scut de oțel”.

Căldura insuportabilă din Câmpia de Vest își face debutul insidios. Un vânt continuu și obositor mișcă lanurile de iarbă și de grâu, mișcă până și lunetele grele fixate în trepiedele Manfrotto deosebit de stabile. De peste treizeci de ani nu a mai fost confirmat niciun cuib de dropie în România, dar noi avem speranța să vedem azi o dropie cuibărind. Nu azi, ci în următoarea oră, pentru că pe ridicătura de pământ de unde supraveghem zona este prea cald și prea vânt, iar planul pentru ziua de azi include multe alte specii de păsări. În jurul nostru țipă mulți nagâți care zboară cu aripile lor alb-negru rotunjite la vârf.

– Uite-o, a scos capul din lanul de grâu! Ba nu, e capul unei căprioare care se hrănește dincolo de lan. Cum vom vedea noi dropii în vegetația asta?

Suntem aproape de granița cu Ungaria și ne binoclăm, la propriu, după cea mai mare pasăre zburătoare din lume, specie periclitată la nivel mondial. Aici e singura populație de dropii din România și numără doar câteva zeci de exemplare. Bobi renunță și își strânge luneta și trepiedul. Îl înțeleg prea bine, s-a trezit la 3 dimineața ca să ajungem la timp în Câmpia de Vest. Mă îndrept și eu spre mașină. Nu a fost să fie. Attila ne anunță că e ultima scanare cu luneta și apoi vine și el.

– Veniți repede, aici la lunetă! Uite-o acolo, în lan!

Alergăm într-un suflet înapoi. Ea este, frumusețe de cap gri maroniu iținduse-se din marea de verde. Un erete sur coboară fix deasupra ei, foarte aproape, și face zbor staționar. Dropia este exact în același loc în care a mai apărut cu două săptămâni în urmă! Înseamnă că stă pe cuib. Este primul cuib de dropie confirmat în ultimii treizeci de ani.

Am picat ca musca în lapte în acest mic grup de păsărari și am avut norocul începătorului. Bobi mai văzuse dropie o singură dată în viață și face ornitologie de 25 de ani. Locuiește în Târgu Mureș, este specializat în răpitoare și în proiecte de protecție. Poate povesti ore întregi numai despre o singură specie de păsări și pe drum absorb ca un burete tot ce îmi spune. Attila este calul de bătate pentru zona de Vest, fiind din Oradea. El are în grijă zona protejată pentru dropie, proiectul pentru dumbrăveancă și coloniile de vânturei. Amândoi sunt ghizii unei zile de birdwatching pe care am primit-o de la Lateral când am împlinit 10 ani de la angajare. Sunt începător-începător în ornitologie, abia am binoclul meu de jumătate de an, dar beneficiez de acest cadou absolut special pus la cale de colegele mele.

Din mersul mașinii Bobi ascultă vocile păsărilor: “auzi un lăcar mare, acum o presură sură, ăsta e un grangur, o pupăză, un graur, privighetoare, sfrâncioc”. Păsările sunt ascunse în vegetație și nu se văd deloc, iar Bobi turuie specie după specie, în ciuda zgomotului motorului și a hârtoapelor de pe drum. Sunt fascinat. Attila pune câte o frână bruscă: “acolo în stânga, un pietrar, sus pe sârmă un cuc, în dreapta o presură galbenă, o fâsă de câmp în față pe drum”. Are ochiul foarte ager și reperează multe exemplare pe teren. Eu am dificultăți să văd pasărea indicată de Attila, este mică și maro și stă nemișcată pe drumul la fel de maro. Apoi băieții se amuză imitând vocile mai multor păsări.

Ambii lucrează la Milvus Group, o asociație pentru protecția mediului. Prin această asociație derulează proiecte de milioane de euro pentru conservarea câtorva specii: acvila țipătoare mică, vânturelul de seară, dumbrăveanca, șoimul dunărean, dropia. Băieții cunosc denumirea științifică a tuturor celor 900-1000 de specii de păsări din Palearcticul de Vest, dar și denumirile lor populare în engleză, română, maghiară, germană.

Drumul ne poartă pe lângă o baltă înconjurată de rapiță galbenă. În mijlocul apei un piciorong grațios se bucură de intimitate. Fermele părăsite, relicve ale altor vremuri, îmi dau fiori la gândul că sunt pline de câini. Bobi își recunoaște și el această teamă. Dar la șes câinii de stână sunt mici și negri, fac doar gălăgie. Clădirile abandonate sunt locuri bune pentru cucuvele, astfel că am ocazia să văd prima dată una. S-a pitit într-o treaptă a unui stâlp de curent și ne supraveghează cu ochii ei imenși și curioși.

Pășim cu atenție pe mușuroaiele de iarbă din mlaștină. De sub picioarele noastre țâșnește o căprioară care stătea tupilată, sperând să nu o observăm. După câțiva metri deranjăm un iepure care o ia la sănătoasa. Ne apropiem de o plantație de puieți de plop care vor fi casa dumbrăvencei în anii viitori.

Oprim la un eleșteu pe jumătate golit pentru recoltarea peștelui. Găsim multe specii rațe, zeci de stârci cenușii, berze negre, egrete, lopătari, corcodei, multe limicole. Bobi își montează luneta spre dreapta, Attila spre stânga. Alerg ca un hopa-mitică de la unul la altul îndată ce mă cheamă să observ ceva interesant.

Căldura crește în intensitate și pornim spre pădure trecând pe lângă un restaurant piscicol părăginit. Fostele lacuri de crescătorie de pește sunt pline cu nămol în care se scaldă zeci de porci lânoși de Mangalița. Ne aducem aminte că nu am mâncat nimic toată ziua și luăm două mușcături dintr-un sandwich, în timp ce admirăm doi codalbi care se învârt în cerc la înălțime.

Se face liniște când intrăm în pădurea magică prin niște poieni de o frumusețe rară. Interceptăm un râu pe care îl urmăm prin pădure, conduși de o potecă scurmată de mistreți. Suntem atenți la GPS, la urzici, la țânțari și la sunete: căutăm o colonie de stârci cenușii. Colonia s-a mutat față de unde era anul trecut și avem de căutat. Se aude cârâitul păsărilor, o luăm direct printre urzici într-acolo. Un miros putred ne izbește din plin, solul este acoperit cu excremente de stârci și nu mai crește nimic pe sub copaci. Păsările sunt într-un du-te vino continuu, zburând spre eleșteul unde se hrănesc. Cojile de ouă de pe jos arată că puii au eclozat deja.

Bobi povestește cum se urcă în copaci cu ajutorul unor colțari fixați pe încălțăminte. La o altă colonie, stârcii au vrut să scape de el și au regurgitat pește în descompunere peste “prădătorul” care urca să monitorizeze cuiburile. Nu avem nicio intenție să urcăm în copaci azi. E gălăgie mare, mulți țânțari, mergem mai departe.

– Bine mă, ți-ai luat binoclu pentru birdwatching, ai ajuns la vârsta aia? mă tachina un coleg.
Adevărul este că aceeași idee o aveam și eu înainte să mă intereseze păsările. Stai într-un loc, eventual într-un foișor, te uiți, apoi pleci acasă. Realitatea de pe teren este cu totul alta. Trebuie să umbli mult, să cauți, să te informezi, să încerci când se crapă de ziuă sau după apusul soarelui, să știi obiceiurile păsărilor. Să vezi detalii, să-ți formezi ochiul, să poți descrie o pasăre altfel decât mică și maro.

Azi, pe teren, oprim lângă un pâlc de salcâmi plantați de-a lungul unei văi, între câmpuri. Zeci sau sute de vânturei de seară și vânturei roșii roiesc în jurul nostru și ocupă cuiburile de cioară sau cuiburile artificiale montate pe copaci. Orice activitate de protecție trebuie să implice și localnicii, altfel ei se pot răzbuna distrugând habitatul sau chiar omorând păsările. Prin lunetă mă pot bucura de frumusețea vântureilor de seară, este poate cea mai frumoasă pasăre pe care am văzut-o până acum. Attila mă asigură că nu sunt singurul de această părere din micul nostru grup. O nouă cucuvea ne pândește din ascunzișul unui cuib, vedem în oglindă că are trei ouă albe.

Cum ar fi să pleci din Caransebeș, să treci prin Dobrogea, apoi prin Kazakhstan și apoi o vizită în Mongolia? Sună ca un concediu lung prin Asia. Dar sunt păsări care parcurg aceste distanțe imense în câteva zile, iar apoi revin în Europa după două-trei zile de odihnă. Aceste date sunt acum posibile datorită transmițătoarelor prin satelit care se atașează de spatele păsării ca un rucsac. Ce-ar fi să vedem și această pasăre tot azi? Nu este doar foarte rapidă și rezistentă, este cea mai rară pasăre clocitoare din România! Ar fi încheierea senzațională a unei zile excepționale de păsărit.

Orice păsărar și-ar dori astfel de observații și descoperiri, unii caută o viață întreagă o anumită specie rară. Norocul de a-i întâlni pe Bobi și Attila, doi oameni extraordinar de pasionați și bine pregătiți, împreună cu grația divină au făcut posibil să observ dropia pe cuib și șoimul dunărean în cuib în aceeași zi. Da, acest șoim este cea mai rară pasăre clocitoare de la noi, renumită pentru că este un vânător perfect. Oricât de interesat aș fi de geografia zonei și de locurile văzute, din ajun mi-am propus să nu pornesc deloc Google Maps; prefer să nu știu prea bine pe unde am umblat. De aceea când m-au rugat băieții să nu divulg poziția cuibului, nu am avut nicio emoție: nu știam nici măcar unde ne aflam.

Le sunt recunoscător lui Bobi și lui Attila pentru această zi. Am fi putut merge la lacurile de la Iernut să vedem numai păsări de apă, așa cum era planul inițial. Eu aș fi fost mulțumit, pentru că sunt multe specii de apă și sunt greu de identificat. Însă Grupul Milvus și cei doi ghizi mi-au oferit privilegiul de a observa specii pe care probabil nu le voi mai vedea niciodată. Le doresc să reușească în toate proiectele lor.

Este greu de inventariat complet tot ce am văzut azi, încercăm să reconstituim lista din memorie. Ajungem la peste 70 de specii văzute, fără să le numărăm și pe cele auzite, că am fi depășit o sută. Adică un sfert din avifauna României, într-o singură zi.