Evenimentele s-au precipitat: in prima zi a venit impulsul si apoi incurajarile primite acasa, in a doua zi CV-ul, in a treia zi interviul si in a patra demisia.
Da, mi-am dat demisia. Mi-am luat zborul din cuibul unde m-am format profesional si personal si unde am cunoscut multi oameni de calitate. Unii dintre ei au avut mai repede decat mine curajul de a pleca. Dupa cinci ani si jumatate am reusit si eu sa iau aceasta decizie. Nu m-am gandit prea mult inainte, pentru ca nu stiu daca as mai fi plecat. Dorul de cativa colegi care raman ar fi fost prea puternic.
Recunosc, in aceasta perioada am planuit uneori ca dupa plecare sa ma razbun pe anumiti colegi incorecti. Nu stiu daca o voi mai face. Au contribuit si ei la formarea mea ca om, ajutandu-ma sa deosebesc mai clar binele de rau. Pentru mine ei vor fi mereu un model pentru gazeta de perete la rubrica “ASA NU”.
Cum sa uit pauzele de tigara, barfele, statul pe scari cu o foaie sub fund, cerealele Rollo, bancurile, napolitanele Danut, tacerea penibila cand trecea cate unul antipatic, sacii de pufuleti pe care ii mancam, povestile de dupa vacanta…
N-am mai plans de mult timp, dar acum nodul in gat, stomacul ghem, apatia, insomnia si lacrimile nu-mi sunt straine. Cand ma gandesc ca o mana de oameni au reusit sa-mi produca aceste simptome… Regret doar ca pe unii i-am descoperit prea tarziu. Oameni care au fost foarte buni cu mine, intelegatori si profund umani. Lor le multumesc din inima si le las o parte din sufletul meu, care acum e mult prea greu pentru a-l duce in zbor, cu bietele mele aripi de fluture.
