În afară de pârtiile de schi Băișoara și Buscat, în zonă am mai umblat până la vf. Pietrele Mărunte, la Muntele Mare sau la Scărița-Belioara, adică prin gol alpin și pe trasee marcate. Zăpada din ultimele zile m-a “cerut” atât de tare la schi încât am ajuns din nou la Băișoara, de data aceasta pe poteci nemarcate și prin pădure.
Suntem în primele zile din ianuarie 2015. La sfatul lui Laurențiu Vezentan pornesc de la pârtia veche Băișoara spre Buscat pe un drum forestier. Brazii sunt încărcați de zăpadă și crengile îngreunate coboară la nivelul feței. Mă feresc de ele și pășesc pe lângă potecă, dar pe alocuri mă afund până la genunchi. Sunt singur și e multă liniște, ninge des și frumos. Ies din pădure la intersecția de la Plopiș și mă ia vântul în primire, trimițând fulgii orizontal. Mă închid mai bine la fermoare și o iau în sus, la limita pădurii, pe marcaj Cruce Galbenă.
Planul meu este să urmez acest drum forestier care ocolește vf. Buscat pe la Nord și ajunge în spatele stației de sus a telescaunului. Un schior coboară în tăcere pe linia dreaptă spre Plopiș, pe aici voi veni și eu la întoarcere. Vântul e tot mai puternic și cerul plumburiu, mă opresc să fac câteva poze. Din spate mă ajunge un alt schior cu care intru în vorbă, mă decid să-l însoțesc pe un alt traseu, pe poteci neumblate.
Părăsim urcarea spre Buscat și cotim la dreapta. Urmele de schiuri lăsate tot de el cu o zi înainte nu se mai văd, sunt deja acoperite de zăpada purtată de vânt. Poteca noastră îngustă șerpuiește în coborâre printre brazi, se aude doar foșnetul zăpezii și câteodată, ah!, zgârieturile lăsate de pietrele ascunse.
La un punct de el știut, Ovidiu cotește din nou la dreapta, pe o altă potecă. Orientarea este mult mai dificilă iarna, când drumurile nu se mai văd. E totul alb și pustiu, suntem atât de aproape de stațiune și nu e nimeni cât vezi cu ochii! Ajungem în cătunul Crinț, un pâlc de câteva colibe de vară, unde sătenii vin cu animalele la munte, la vărat. De acolo coborâm prin pulver spre drumul vechi care ne duce apoi în stațiune.
Prima zi de schi din sezon, zăpadă virgină, proaspătă, drumuri nemarcate și neumblate, Băișoara necunoscută începe să mi se dezvăluie.
Later later later edit: suntem în februarie 2024, în Italia, la o tabără de schi cu clubul Napoca Trio. În pauza de masă fiului meu i se fură banii și mănușile. Este o zi cu ninsoare abundentă, pârtia e grea, copiii sunt uzi. Instructorul de schi din ziua aceea este “Tata Andreica”, supranumit astfel pentru că este chiar tatăl lui Bogdan și al Andreei de la Napoca Trio. Tata Andreica îi plătește prânzul fiului meu și apoi, pe pârtie, îi încălzește mânuțele în palmele sale calde. Plătesc datoria și îi mulțumesc că a avut grijă de copil.
În martie 2024 mă pregătesc de un schi de tură. Îmi aduc aminte de acest articol de pe blog și îl recitesc. Într-un moment de inspirație, îi întreb pe Bogdan și pe Andreea cum îl cheamă pe tatăl lor: Ovidiu! EL a fost schiorul pe care l-am întâlnit la Băișoara cu 9 ani înainte și TOT EL este instructorul de schi care a avut grijă de fiul meu în acea zi grea! Sunt copleșit de acest arc peste timp.
