muntele ca o oglindă

A venit iarna, în oraș mai degrabă se intuiește dar în Făgăraș s-a instalat de-a binelea. Avându-l pe Adi Vălean drept ghid, ne propunem o tură de iarnă spre cel mai înalt vârf din România, vf. Moldoveanu (2544m). Atât Moldoveanu cât și perioada propusă (30 noiembrie – sf. Andrei, creștinătorul României și 1 decembrie – ziua națională) sunt simboluri și repere pentru România. Dar orice vârf de munte este frumos și orice zi pentru a-l urca este potrivită, nu doar cele simbolice.

Pornim sâmbătă de pe valea Sâmbetei spre cabana Sâmbăta (sic!) urmând să rămânem acolo peste noapte. În timp ce ne pregătim parchează lângă noi o mașină și din ea coboară nimeni altul decât Radu Diaconescu, un explorator pe care îl admir și pe care l-am urmărit virtual pedalând 10.000 km pe ruta București – Khan Tengri și apoi efectuând ascensiunea la 7000m. Este o întâlnire emoționantă pentru mine, Radu nu mă cunoaște dar m-a încântat timp de 4 luni cu poveștile de pe blogul său.

Traseul pe vale este foarte frumos, parcurgând păduri de conifere cu trunchiurile învelite cu mușchi verde și umed. Planul trasat de Adi este să ne trezim a doua zi la 4 dimineața și să pornim la 5 spre Moldoveanu, dacă vremea ne permite. Prognoza meteo nu este dintre cele mai bune, anunțând precipitații. Cum era de așteptat, la 4 dimineața plouă, dar noi ne pregătim, mâncăm și facem haz de necaz, așteptând cuminți în pat să dea Adi startul. La 6:30 ieșim din cabană, protejați de ploaie cu saci de gunoi decupați anatomic, marca proprie Pubela-Tex. Ne împărțim în două echipe: Adi, Bogdan, Alex, Radu și Oana, David, eu.

Treptat se luminează, ploaia devine lapoviță, apoi ninsoare. La ieșirea în Fereastra Mare a Sâmbetei bate vântul și vizibilitatea este foarte redusă. De câteva ori ne oprim pentru ca Adi să găsească cu GPS-ul traseul prin ceața groasă. Trecem de Vf. Slănina, prilej de intense pofte culinare. Continuăm pe creastă și din ceață răsare refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei, a cărui ușă este larg deschisă și blocată de un maldăr de zăpadă înghețată. În timp ce tocăm zăpada din refugiu cu pioletul și o scoatem cu casca de pe cap, se ițește un petic de soare care ne face să pornim de urgență la drum.

Urmează o față lungă a vf. Gălășescu Mic (2398m) și apoi coborârea în Fereastra Răcorele, unde se pornesc niște rafale de vânt în fața cărora ne ghemuim să nu ne împingă la vale. Cornișele încep să se formeze pe creastă. Încă puțin și ajungem la bucata cea mai expusă din traseu, custura dinainte de vf. Gălășescu Mare (2470m). Această porțiune de 10 metri lungime va fi subiectul de discuție al întregii seri jos la cabană.

Gălășescu Mare și Peretele de sub el arată impresionant, avem un strop de vizibilitate și îndreptăm aparatele foto înspre el, fără să știm prea bine ce va ieși în poze. Urcăm porțiunea finală și facem pauza de prânz pe vârf. Este ora 12:30, venim de 6 ore, este clar că nu avem cum să ajungem pe Moldoveanu, nu azi. Este momentul să ne întoarcem, unii ușor dezamăgiți, alții mulțumiți de ce au văzut. La refugiul din Fereastra Mică reluăm munca și în timp ce scoatem zăpada afară primim ajutoare: apare Radu Diaconescu pe schiuri și împreună cu prietenii lui curățam tot refugiul și strângem gunoaiele în pelerinele de plastic pentru a le duce jos în oraș.

Seara la cabană facem analiza zilei și tragem concluziile. Am pornit prea târziu, ne-am mișcat prea încet și vremea nu a fost optimă pentru a ajunge pe Moldoveanu. Unul recunoaște că s-a simțit obosit, altul că i-a fost teamă pe bucata de creastă mai expusă, altul că s-a plictisit din cauza ritmului prea lent. A doua zi este 1 Decembrie, urcăm la chilia părintelui Arsenie Boca, situată deasupra cabanei Sâmbăta. Nu este un urcuș ușor, mai ales în ghetuțe sau botine cum poartă turiștii ce coboară de la chilie. Mulțumim pentru ce avem, medităm și ne rugăm în tăcere pentru noi și ai noștri.

Adevărul este că tura pe Gălășescu Mare ne-a confruntat cu orgoliile, cu temerile sau cu neputințele noastre. Cine a vrut doar să “bifeze” Moldoveanu nu a reușit, cine a vrut să-și care aparatul foto SLR cu obiective de schimb nu a avut voie, cine a vrut să meargă mai încet sau a ezitat a fost observat, cine a vrut să zburde în afara urmelor bătute de ghid nu a fost lăsat. Fiecare am avut de luptat cu noi înșine, pentru a deveni mai buni.

– Exact asta face muntele, ne explică Adi, îți arată slăbiciunile, temerile, orgoliile. Muntele este ca o oglindă și pe fiecare îl reflectă așa cum este el, cu bune și cu rele.

Toate fotografiile sunt pe Google+ aici.