S-au făcut două luni de când alerg prin pădure, pe dealuri, pe poteci. Am progresat de la antrenamente de câțiva kilometri la unele de 12-15 kilometri, am găsit în pădure urcări continue de 400 metri altitudine, am încercat rute noi de alergare cu Cristi și Alex. Am învățat câte puțin despre regimul de efort aerob și anaerob. Îndemnat de Adi Vălean care mă asigură că traseul de la Păltiniș este chiar alergabil, dar și ca să verific dacă pot, m-am înscris la proba de semi-maraton la concursul Cindrel în alergare. Încă mai am febră musculară, dar bucuria și plăcerea pe care le-am simțit în timpul concursului se amplifică pe zi ce trece.
Am alergat primul semi-maraton din viața mea și am avut 1000m urcări! Nici mie nu-mi vine să cred… Având trei puncte de alimentare pe traseu și 80% prin pădure, am decis să pornesc fără apă, fără rucsac și fără șapcă. Îmi propun să alerg pe plat și la vale, iar la deal să merg. Asta îi spun și Oanei pe care o întâlnesc la start, iar ea mă sfătuiește să nu mă ia valul și să alerg în ritmul meu. Cu acest plan pornim împreună, ea la maraton iar eu la semi. Drumul se îngustează și concurenții se înșiră ca pe ață pe poteca din pădure. Îmi dau seama că cei din fața mea se cam feresc de pietre și rădăcini, iar asta ne încetinește pe toți cei din urmă. Începem să-i depășim și ne blocăm în spatele altor concurenți. Ceva îmi spune că mai pot depăși și o aud pe Oana strigând “hai Mihai”. Atunci am sprintat un pic, am sărit peste niște pietre și iată-mă cu încă o poziție în față, apoi încă una și încă una. Wow, am depășit la deal, tocmai eu…
Panta se mai accentuează și încep să merg soldățește, aruncând mâinile în față ca la defilare. Am citit că la alergarea la deal ajută să miști energic mâinile, de ce n-o fi bine și în mers? Cred că arăt caraghios defilând prin pădure, dar sistemul are ceva efect… Mai trec de unul-doi concurenți, mă uit înapoi după Oana dar nu o mai văd. Mi-ar fi prins bine sfaturile ei, dar ea are un maraton întreg de parcurs, își dozează efortul. Ieșirea din pădure se continuă cu o potecă de un lat de pantof, cred că a fost săpată cu cazmaua 🙂
Urc și inima îmi pulsează în gât. Mergând mai alert sau mai domol, în luptă directă cu un urmăritor, printre jnepeni și apoi prin pământul mustind de apă ajung la kilometrul 7, punctul de alimentare Bătrâna. Beau două pahare cu izotonic rece ca gheața în timp ce mă uit lung către sportivii care sunt deja foarte departe pe traseul de maraton. Traseul de semi se desparte, știu că urmează o coborâre mai dificilă pe care sper să mai câștig câteva locuri. Chiar dacă particip la o competiție și voi fi prins într-un clasament, lupta nu se dă de fapt cu ceilalți concurenți ci cu mine însumi. Colegii din spate mă ajută să fug de ei, cei din față mă ajută să fug după ei. Un voluntar de pe traseu mă anunță că sunt pe locul 58 la Open masculin + feminin. Nu-mi dau seama dacă e bine sau rău, habar nu am.
Coborârea spre Cantonul Muncel este frumoasă, rapidă, pe un drum rupt de ape, mărginit de maluri cu iarbă înaltă. Este frumos, coborârile îmi plac, mă distanțez de grupul din spate și mă apropii de cel din față. Traversez o porțiune cu iarbă moale și înaltă până la umăr, de departe mi se vede numai capul deplasându-se cu viteză deasupra ierbii. Drumul e ocupat de un pârâu care curge de-a lungul, tulburat numai de pașii noștri. Lipăind de apă îi ajung din urmă pe trei concurenți și preiau conducerea pe drumul cu pietriș care urmează. Ne mai oprim la un punct de hidratare, apa e foarte rece, luată de la un izvor din apropiere. Îmi torn o treime de pahar pe cap să mă răcoresc – greșeală. Apa a antrenat transpirația și mi-a intrat în ochi, e sărată, mă ustură ochii, dar pornim mai departe. Pe poteca de sub crengi reușesc să mă țin de colegii din față, însă o durere mă săgetează în călcâiul stâng, ce naiba o mai fi? Extrag din pantofii de alergare o creangă cu un ciot ascuțit care a străpuns talpa și mi-a intrat în călcâi, sper că nu e nimic grav.
Traseul e foarte frumos, prin pădure de brad, miroase a rășină și a ciuperci. Am ajuns la ultima urcare, spre releul de pe Vf. Oncești, 120 metri diferență de nivel. Intru în vorbă cu Alex și colegul lui, băieții sunt la primul lor concurs de alergare și cu un minim de antrenament, bravo lor! Urcăm împreuna, simțim greul, facem pași mai rari și mai mici, totuși ținem un ritm. Înainte de releu mai este un punct de hidratare dar nu mai vreau lichide, fetele se bucură pentru că nu mai au multă apă de împărțit. Iar de aici… numai la vale, o coborâre abruptă pe lângă pârtia de schi. Simt un început de crampă în gamba dreaptă și încerc să nu ridic mult piciorul, iar efectul este că mă împiedic de o rădăcină și cad pe palme și pe genunchi. Alex mă întreabă dacă am pățit ceva, sunt bine și coborâm mai departe abrupt. Am ajuns la asfalt, mai avem cam 500 de metri până la finish. Pe asfalt se pornesc crampele la ambele gambe, reduc ritmul ca să nu cad, Alex sprintează și mă depășește. Am terminat cursa, sunt obosit, beau lichide și mănânc pepene roșu tăiat bucățele.
Datele tehnice zic 19.6 km, 2:19h, 1000 metri urcări, locul 20/50 la categorie, locul 45/104 la open masculin. Dincolo de asta, a fost primul semi-maraton, l-am încheiat, nu mai alergasem niciodată atât de mult nici ca distanță, nici ca timp, nici ca diferență de nivel. Cel mai important este că mi-a plăcut, m-am simțit bine și mai vreau. Între timp o așteptăm pe Oana la sosire. Încheie maratonul pe locul 4 la categorie, cu 4 minute mai bine decât anul trecut. Bravo Oana! Bravo organizatorilor și voluntarilor, concursul a fost foarte bine organizat, traseul marcat fără probleme, voluntarii mulți și harnici iar câinii ciobanilor de pe traseu au fost foarte cuminți.
Acesta este modul prin care mă descopăr și învăț despre mine. Alții folosesc meditația, introspecția, grupul de suport, eu folosesc sporturile montane să aflu despre crampe, hidratare, despre ce pot și ce nu pot face, despre ce îmi place sau nu. Ieșirea din zona de confort este întotdeauna o lecție de viață, iar mie îmi place să iau lecții.
Mai multe imagini aici: http://goo.gl/ABGySw
