Schiez de când sunt mic, de la șase ani, când bunicul ne-a pus prima dată pe schiuri pe mine și pe fratele meu. Aveam o pereche de schiuri Combi-R făcute la Reghin, erau vechi și li se rupeau canturile mai mereu. Apoi am cotrobăit prin podul bunicilor și am găsit schiurile cele bune, Topaz, ale unchiului meu. Pe la doisprezece ani mi-au fost bune niște schiuri Blizzard găsite în același pod și pe care le-am păstrat vreo zece ani. Apoi am trecut la schiuri carving de all mountain – Salomon, Fischer – pe care le-am schiat numai pe pârtie și foarte puțin off-piste. Doream să încerc schiul de tură, dar nu aveam echipament și nici ocazia să practic.
Lungul drum al schiului meu de tură începe într-o toamnă la târgul de la Negreni, de unde cumpăr o pereche de schiuri de tură noi-nouțe, în țiplă, ușoare ca un fulg, la un preț ridicol: 100 de lei. Vânzătorul mi-a spus că sunt din spumă, așa cum are și Joe Indianul. Hmmm, răspund eu, neștiindu-l pe Joe decât din auzite. Joe Indianul, pe numele lui Török János, este o legendă a sportului montan din România, fiind un sportiv de top și campion național în mai multe discipline: schi de tură, alpinism, escaladă, schi-alpinism. Anul acesta în luna mai a împlinit 50 de ani, la mulți ani!
Am ținut schiurile în țiplă pentru că nu eram dispus să investesc 800 de lei în legăturile Dynafit TLT, necesare unui schi din spumă. După trei-patru ani m-am săturat să le tot văd după ușă și le-am vândut tot cu 100 de lei. După o vreme mi-am luat clăpari de tură tot noi. Și pe aceștia i-am păstrat nefolosiți vreo șapte ani. Ceva îmi spunea că îi voi ține în picioare la un moment dat. Acel moment a venit acum, în 2014, când m-am înscris la cursul de schi de tură organizat de Adi Vălean în luna aprilie la Bâlea Lac.
Ditamai versantul la dispoziția mea! Cu schiurile de tură poți urca neașteptat de bine inclusiv pe pante abrupte, stând deasupra zăpezii. Adi și Oana au avut răbdarea să ne învețe pe cei patru elevi (Monica, Laura, Radu și eu) cum să schimbăm direcția la urcare sau să ne montăm pieile de focă la urcare. Am coborât cu emoții Scocul Ursului, un jgheab unde să cazi nu e o opțiune, “no fall zone” cum spunea Adi. Când panta s-a mai domolit emoțiile s-au transformat în chiote de bucurie și o revărsare de adrenalină ne-a cuprins pe toți pe coborârea spre Lacul Doamnei. Au urmat lunga urcare spre Căldarea Pietroasă și exercițiile la colțari și piolet spre Șaua Doamnei, iar seara lecții despre avalanșe și evitarea lor.
Astfel am ajuns să-mi fac inițierea în schiul de tură. Adi și Oana, vă mulțumesc pentru încurajări și încredere. Au fost trei zile de schi de tură și schi-alpinism, amintirile s-au amestecat între timp, s-au “ars” asemenea fotografiilor cu zăpadă strălucind în soare, dar emoțiile și bucuriile de atunci nu se uită. Ele te fac să vrei din nou zăpadă, schi, munte.
Mai multe imagini aici: http://goo.gl/vDsM3G
Să înţeleg că îti este dor de zăpadă? Şi mieee ! Da las că vine ea şi mergem să ne dăăăăăăămmmmm !!!! Merci de poveste şi de poze 🙂