cum să faci baie în alun. izbucul alunului mare

E weekend și-mi pare că nu am stare, vreau la munte și la soare, în peșteră cu apă mare. Mi s-a îndeplinit dorința, pentru că în fiecare weekend se face câte o tură pe undeva. Sâmbătă am ajuns cu mașina în zona Ic-Ponor, pe Someșul Cald. Echipa noastră: Aghiutza, Dan, Felix. Obiectiv: vizită în Peștera Alunul Mare. În tabără eram 17 oameni, din care 10 ne-am pornit cu mașinile în amonte pe Someșul Cald, apoi pe Valea Alunului Mare spre gura peșterii.

Morfologia peșterii Izbucul Alunului Mare

La ora 17.45, cealaltă echipă formată din șase oameni intră în peșteră să monteze corzile pe verticale, iar noi patru rămânem încă o oră afară la soare, pe trunchiurile stivuite în marginea drumului. Peștera are un mic lac chiar la intrare, unde ne afundăm pâna la coapse și ne obișnuim cu apa rece. Apoi câteva zeci de metri de mers în genunchi pe bolovani, după care galeria se deschide. Peștera se dezvoltă pe o diaclază principală înalta de vreo 30 de metri și tot parcursul prin peșteră este tributar acesteia.

În multe ocazii, prăbușirile blochează drumul prin fisură și atunci traseul se folosește de toate tertipurile ca să depășească zona respectivă. De aceea ne-am urcat peste prăbușiri, am coborât în partea celaltă, am mers suspendați între pereți, proptiți cu tălpile într-unul și cu palmele în celălalt, într-o tehnică numită ramonaj. Pasajele pe coardă sunt 3-4 și sunt scurte, fiind de fapt diferențe de nivel între etajele aceleiași diaclaze. Mersul prin argilă și nisip ne-a umplut hainele și echipamentele cu lutul maroniu specific. Dar totul e obișnuit pentru speologi.

Pasajele delicate din peștera Alunul Mare

Chiar și semi-sifonul de 100 m lungime, 10 m lățime și 40 cm înălțime e ceva obișnuit. În patru labe, cu genunchii depărtați ca să nu ne lovim cu spatele de tavan, înaintăm prin apa care umple spațiul, doar cu umerii și capul afară. Un alt pasaj frumos este un târâș pe un plan înclinat, unde tavanul este la vreo 30 cm înălțime. Plafonul este împodobit cu stalagmite, helictite întortocheate și translucide, macaroane în formare. Ca să nu rupem aceste formațiuni, târâșul se abordează pe spate, cu burta spre tavan, împingând în degete și în călcâie, iar formele frumoase de pe tavan defilează prin față ochilor.

Frumusețea acestei peșteri constă în varietatea și alternanța pasajelor care te pun la lucru în cele mai diverse poziții. Apoi râul subteran, care se pierde prin diaclază și cu care ne întâlnim sporadic. Din loc în loc apar stalactite albe care sclipesc în lumină, draperii subțiri și traslucide, răsuciri de calcar în cele mai neobișnuite forme, macaroane subțiri și lungi prin mijlocul cărora picură cu încetinitorul apă bună de băut.

Am intrat însetat în peșteră, cu gura uscată. La primul vârf de stalactită care picura am stat cu gura deschisă până am băut de trei ori. Coechipierii erau deja departe și nu am apucat să-mi astâmpăr setea. Aproape de finalul peșterii am dat peste niște gururi pline cu apă limpede lângă care m-am pus pe burtă și am băut direct din luciul apei. La întoarcere aici a fost și locul de mâncat, pentru că dulciurile din bidonul etanș ne făc sete.

Indicații orare

La 23.45, după cinci ore de la intrare, ieșeam afară din peșteră, întrecându-ne în debitarea de pofte de bere și grătare. Însă poftele au fost înlocuite de somn, așteptând în mașină, la căldură, echipa cealaltă care avea să iasă abia la ora două dimineața. Așa că la numai la ora trei am fost la corturi și am pregătit masa, focul, grătarele. Zorii ne-au prins la povești în jurul focului și ne-am dus la somn pe lumină, la cinci dimineața. După numai trei ore soarele bătea cu putere în cort, așa că am pornit ventilația, deschizând ușile cortului și aruncând polarele de pe noi.

Ne-am răcorit apoi în timpul zilei cu bere rece, pufuleți cu suprize și înghețată. Am avut parte de o tură destul de ușoară, într-o peșteră frumoasă, cu felurite formațiuni și pasaje, cu și fără apă. Zona Ic-Ponor este plină de cavități, acolo fiind și cea mai frumoasă peșteră din România, Piatra Altarului.