frica sub apă

Acum 3 ani m-am scufundat pentru prima oară în lacul de acumulare Beliș-Fântânele, la biserica de sub ape. Am făcut atunci două scufundări, prima mai puțin reușită, iar a doua foarte frumoasă și interesantă.

În luna august a acestui an am ajuns din nou la Beliș cu câțiva prieteni. Nivelul apei din lac era foarte ridicat, astfel încât vârful turnului era la 15 metri sub luciul apei, iar baza la circa 29 de metri. Brevetul meu de scafandru îmi permite să fac scufundări în ape libere până la maxim 18 m adâncime, fusesem cel mult la 22 de metri, așa că aveam ceva emoții. Dar coechipierul meu este unul foarte pasionat și experimentat, Miță, și s-a încumetat să facă echipă cu mine.

Încă de dimineață băieții s-au dus să identifice biserica scufundată, având coordonatele GPS luate în urmă cu 3 ani, și au ancorat în acel loc o baliză alb-roșie. Cu două săptămâni în urmă mai fusese o echipă (Attila & Miță) tot cu GPS, tot să identifice biserica, însă au găsit numai ruinele caselor din vechiul sat, acum strămutat mai sus pe deal.

Baliza era așezată pe apă, fixată cu o coardă cu plumb de fundul lacului și ne aștepta. Eram parțial echipați în bărcuța noastră pneumatică tractată de un scuter. O a doua barcă era și ea tractată de un alt scuter cu aceeași destinație. Urma să intrăm cu două echipe separate. “Comandantul” scuterului nostru s-a gândit să se ia la întrecere cu cealalta barcă și a accelerat, moment în care sfoara cu care eram legați s-a rupt. Am rămas în derivă în mijlocul lacului până când am fost remorcați din nou spre biserică.

Iată-ne ajunși deasupra ei. Era ora 5 după-masa și vremea se strica văzând cu ochii, cerul se acoperea de nori joși și negri iar vântul se întețea. Am umflat rapid vestele și apoi le-am aruncat în apă împreuna cu buteliile. Am sărit și noi să ne echipăm în apă, în timp ce fulgerele începuseră să brăzdeze cerul și primii picuri mari de ploaie să stropească luciul lacului. Enumeram în minte piesele de echipament care conțin metal, cu teama că un trăznet ne-ar putea găsi ușor pe întinderea lacului. Butelia din oțel putea fi o atracție bună pentru un trăznet rătăcit.

Ne facem muțește ultimele semne de OK, aprindem lanternele, scoatem aerul din veste și începem să coborâm pe firul de coardă. Sub apă era o liniște deplină, îmi auzeam numai propriile bule de aer cum urcă pe lângă urechi. Mă uit în sus după bule și îmi dau seama că suntem la adâncime mare – lumina de afară deja nu se mai vedea deloc. Îl urmăresc pe Miță cum coboară sigur pe el pe coardă, îi văd lanterna încercând să spargă întunericul greu. Ajungem pe la 20 de metri adâncime, ne uităm în jur după turnul bisericii, dar nici urmă de el, iar coarda balizei cobora în continuare. Lanternele nu puteau vedea mai departe de 2 metri. Continuăm să coborâm și simt cum încep căteva gânduri răzlețe să mi se adune în cap. Mă concentrez pe coborâre și îl văd pe Mița cum se oprește. Sunt lângă el și simțim amandoi fundul lacului sub tălpi. Suntem la 28 de metri adâncime, atât indică profundimetrul.

Prin mișcarea labelor am antrenat și mâlul gros de pe fund care se ridică într-un nor ca un giulgiu. “Nu-i a bună”, îmi zic, data trecută am avut probleme de orientare din cauza mâlului și m-am rătăcit de coechipier. Poziționez fasciculul lanternei pe Miță, să nu-l scap din ochi, dar văd că bateriile nu mai au sevă și abia reușesc să-l mai am în raza vizuală, acum redusă la maxim 50 de cm. Nu mai am nicio șansă sa-mi consult instrumentele de scufundare pe bezna asta. Miță se întinde în toate părțile și pipăie cu picioarele terenul din jurul ancorei. La un moment dat simte ceva, îmi face semn să îl urmez și să stăm apropiați.

Îl prind de braț cu gândul că nu-i mai dau drumul până când nu am un reper în fața ochilor. Miță mă ghidează și la 2-3 metri distanța găsește baza unui zid. Ne lipim cu mâinile de zid și începem să-l cercetăm. Urcăm pe lângă zid, orbecăind. Mița s-a depărtat puțin iar eu, încercând să-l urmez, m-am desprins de zid. Din cauza mâlului și a lanternei pe moarte nu mai vedeam nimic, nici măcar palma mea înmănușată adusă la 10 cm în fața ochilor. Mi se face frică: ce caut eu aici? Nu se vede nimic, plutesc într-o ciocolată densă, nu am niciun reper. Mă uit în direcția în care merg bulele de aer – nicio lumină nu răzbate de deasupra. Sunt înconjurat de întuneric și de frig. Unde e susul? Unde e josul? Dacă sunt în coborâre în abis și nu îmi dau seama? Lipsit de repere, cuprins de frică și de frig (apa avea în jur de 6 grade), eram complet dezorientat.

Diferența de presiune resimțită la nivelul urechilor este din ce în ce mai mică pe măsură ce cobori în adâncime și nu îți mai dă semne dacă urci sau cobori. La 10 m adâncime presiunea apei este cu 100% mai mare decât la suprafață, adică dublă. În următorii 10 m ea crește cu încă 50%. În următorii 10 m cu încă 33% și tot așa. Dacă se manifestă toxicitatea oxigenului (deși știam că se manifestă numai la adâncimi peste 60 m)? Dar dacă se manifestă narcoza cu azot? În mod normal aceasta apare la peste 40 m adâncime, dar poate începe de la 30 m, când afectează capacitatea de gândire și luarea deciziilor. Sau e numai frica?

Mă uit după Miță – nu e nicăieri. Știu că trebuie să stau calm două minute și să-l astept. Dacă nu apare, atunci trebuie să ies la suprafață. Îmi impun să respir regulat, sper doar să am flotabilitate neutră și să plutesc în masa apei fără să cobor pe nesimțite în ciocolata asta. Totuși, îmi e clar că trebuie să ies afară, nu mă simt bine, nu mă simt sigur de nimic. Dintr-odată ma prinde ceva de picior! Este Miță, nici nu știe el ce bucurie mi-a făcut atunci! M-a reperat în beznă după lumina chioară a lanternei mele care se bălăngănea legată de centură.

Gata, de acum nu mă mai dezlipesc de el! Îl strang de braț să fie atent la mine și îi fac semn: sus! Miță vrea să mă liniștească și mai urcăm câțiva metri. Găsise zidul bisericii și voia să îl încojurăm până la turn. Eu o țineam morțis: sus! Încerca el săracul să-mi facă multe semne, dar nu îl vedeam în întuneric și nu înțelegeam nimic. Eram ca doi muți care își făceau semne cu lumina stinsă. Lanterna lui Miță mai mult mă orbea, așa că am pornit încet în sus, urcând pe lângă zid. Un metru, doi metri, trei metri… încep să mi se desfunde urechile, înseamnă că scade presiunea. Parcă-parcă și apa e cu un grad-două mai caldă. Suntem la 18 m adâncime. Miță mă simte și îmi propune un nou tur al bisericii, de data aceasta pe deasupra zidurilor. Îl refuz din nou (Miță, îmi pare rău) și mai urcăm 13 metri, apoi facem un palier de decompresie de la 5 metri adâncime. După 3 minute ieșim afară cu 70 de atmosfere în butelii. M-am consolat că oricum nu mai puteam sta mult sub apă, mai ales la adâncime.

Lipsa de experiență, lanterna chioară, mâlul de pe fund, întunericul – toate mi-au creat o stare de frică vecină cu panica. Mi-am păstrat cumpătul, însă cu greu. Mai încerc și data viitoare la Beliș? Categoric da, dar când nivelul lacului este mult mai scăzut și când mai acumulez experiență. Până atunci trag învățămintele.

P.S. Imaginile cu biserica nu îmi aparțin. Dacă autorii lor le vor găsi [și] aici, le mulțumesc de pe acum și îi rog să lase un semn pentru a-i menționa.