La două săptămâni după prima tură de bicicletă din 2011, Levi ne-a propus in 26 martie o ieșire peste dealuri până în Cheile Turzii. Și ne-am strâns peste 20 de bicicliști. Mă așteptam să fie mai grea, având în vedere natura traseului, cu mai multe sute de metri de urcări. Dar a fost și mai grea de atât: aproximativ 1500 de metri de urcări, vânt puternic, noroi și ploaie.
Urcușul din pădurea Mănăștur. Pe lângă Măgura Sălicii spre Lacul Micești.
Prima porțiune a traseului a cam scos untul din noi, o urcare abruptă prin pădurea din Mănăștur, aproape 300 m diferență de nivel pe 3 km lungime. A fost una din surprizele lui Levi, care anunțase că vom urca pe asfalt până sus în Făget. Au fost secțiuni cu noroi unde a trebuit să împingem bicicletele pe jos. După vreo 40 de minute am ajuns în vârful pădurii, la intersecția cu drumul spre Sălicea. Am făcut o pauză la magazinul sătesc din Făget, apoi am continuat pe asfalt până lângă vf. Măgura Sălicii, unde se desprinde drumul spre Lacul Micești.
De aici am intrat pe una din cele mai frumoase secțiuni ale traseului. Un drum neted de pământ străbate platoul străjuit de vf. Peana. Roțile mașinilor au lăsat urme adânci pe drum, dar nu ne deranjau, cu bicicleta fiind ușor să alegem orice variantă. Așa că am atins 35-40 km/h și am depășit mașini cu turiști care mergeau să viziteze zoo-parcul “Moara de vânt” din Făget, un parc “de îngrijit, hrănit şi mângâiat animale”. Colegul Tibi își oferă ajutorul și îmi dă niște ulei pentru lanț, pentru că scârțâia destul de deranjant. După câteva picături s-a rezolvat problema, mulțumesc Tibi.
Coborârea prin Săliște și Pruniș
După ieșirea din pădure se deschide o panoramă superbă înspre Cheile Turzii, lacurile de la Ciurila, Iara și în depărtare Muntele Săcelului. Drumul continuă pe curbă de nivel până cu 2 km înainte de Lacul Micești, unde începem coborârea abruptă spre Săliște. Drumul avea multe denivelări mici, făcând bicicleta să sară în toate părțile. Ne-am ridicat în pedale și am strâns cadrul între coapse, ca pe o femeie nărăvașă, și dă-i viteză la vale.
În acea coborâre Zoli a luat o căzătură, încercând să evite doi colegi care se opriseră pe drum, iar lui Alex Buckland i s-au slăbit pedalele. În Săliște am luat o nouă pauză la un izvor, unde ne-am hidratat și am reparat stricăciunile. Cu forțe proaspete am pornit spre Pruniș.
A urmat cea mai vitezistă coborâre, pe un drum de țară, cu pietre și pământ. Tot corpul se zgâlțăia pe bicicleta ținută bine cu mâinile și picioarele, iar privirea scana obstacolele ce urmau. Am citit apoi pe vitezometru: 52 km/h. A fost si viteza maximă atinsă în acea zi, în ciuda altor coborâri pe asfalt care au urmat. La baza dealului, o rafala de vânt ne-a destabilizat tocmai într-o curbă, dar fără căzături.
Turta dulce din Crăiești. Surpriza lui Levi în Petrești
Vântul a fost prietenul nostru pe porțiunea următoare, de asfalt. Bătând din spate, ne împingea suficient cât să nu avem stare să mergem încet, deși Levi ne-a prevenit să ne păstrăm forțele pentru urcușul final și pentru întoarcere. Aici, între sate, Marius a făcut un gest omenos, oferind un sandwich uriaș unui câine hămesit pe care l-am întâlnit pe drum.
În Crăiești Levi2 a oprit să-și cumpere mâncare la birtul din sat. A revenit cu cea mai mare pungă de turtă dulce pe care am văzut-o vreodata: nu era altceva comestibil în magazin. Apoi toată tura ne-a îmbiat cu turtă dulce.
În Petreștii de Jos aveam deja 30 km parcurși și se vedea impresionanta intrare în Cheile Turzii, ferestruite de pârâul Hășdate. Mă vedeam deja împingând bicicleta prin Chei, peste podețe și scările betonate. Și mă bucuram că urma să revăd Cheile Turzii. Nu știam că Levi ne-a rezervat o a doua surpriză: să urcăm până deasupra cheilor, pe platou. O-la-la! Ne așteptau 10 km de urcuș continuu și aproape 300 m diferență de nivel. Lui Tibi i s-a stricat schimbătorul față și a fost nevoit să urce numai cu foaia doi sau să schimbe foaia cu mâna, dându-se jos de pe mountain bike.
Înot cu bicicleta pe platoul Cheilor Turzii
Am avut parte de încă o porțiune foarte frumoasă: țineam o urmă vagă prin iarba scurtă de pe platou, o potecă netedă ca-n palmă într-o mare de verde. Fără niciun copac, fără nicio piatră, cât vedeai cu ochii numai un lac verde. Pur și simplu pluteam cu bicicleta, se auzea numai foșnetul vântului și al roților prin iarbă. Un nou urcuș abrupt și iată-ne deasupra Cheilor Turzii, cu bicicleta pe buza prăpastiei. Se vedeau pereții uriași de pe partea opusă și undeva jos de tot firul văii.
Sus pe platou vântul nu mai avea opreliști, era puternic și rece. Ne sufla tăios, sorbind căldura din corpurile noastre. Am căutat niște gropi cât de cât și ne-am culcat pe jos, pe iarbă, să ne lipim de pământul ceva mai cald. În poziția asta am mâncat și ne-am cuibărit, încercând să ne odihnim. Ne-am echipat cu haine de ploaie și vânt. Aveam nevoie de resurse pentru drumul de întoarcere, acum contra vântului.
Acesta a și fost motivul pentru care am ales un alt traseu de întoarcere, după consultarea hărților acolo sus pe platou. Vântul a adus cu el nori negri de furtună și primii stropi de ploaie. Am gonit cu norii în jos pe platou, apoi a urmat plutirea prin marea de verde, o senzație absolut stranie. În plus, trebuia să stăm înclinați pe bicicletă, să nu ne culce rafalele. Pe urcarea de la intersecția traseelor spre Tureni, un coleg a prins o crampă musculară atât de puternică încât aproape a căzut de pe bicicletă. L-am însoțit pe jos o perioadă cu Levi, care i-a arătat cum să-și întindă mușchii.
Noroaiele din Micești. Noapte și furtună pe bicicletă
Apoi am traversat autostrada pe podul spre Tureni, am străbatut satul și am luat-o spre Micești, pe un drum de țară care străbate lanuri de grâu. În luna mai-iunie aici înfloresc milioane de maci, este un eveniment care trebuie văzut. Levi a făcut pană și i-am mulțumit toți pentru momentul de odihnă. Stând pe jos în acest răstimp, surprind o căpușă cât toate zilele pe pantalonii mei de ciclism. Sar ca ars și încep să mă caut de alte prădătoare, dar nu mă începuse niciuna.
În Micești ne-am făcut ultima aprovizionare de la magazin, ciocolată și napolitane, apoi alimentare cu apă de la un izvor testat anterior de Levi. Ne-a liniștit așa “e foarte bună apa asta, eu am mai băut, diareea ține numai trei zile”. Din acel moment a început și mai greul. Am avut un urcuș de 250 m diferență de nivel, pe noroi. Drumul spre Lacul Micești s-a transformat într-un șleau noroios, fără nicio formă abordabilă pe bicicletă. Ne-am dat jos, împingând prin noroi bițele, strângând ochii să ne ferim de praf.
Un coleg din față se prăbușește cu bicicleta. Ajungem lângă el, era teafăr. Însă bicicleta cedase, s-a rupt șurubul care prinde șaua și i-a fugit șaua de sub fund. Levi a fost un domn și a făcut schimb de biciclete, oferindu-i colegului bicicleta sa. Iar Levi a continuat cu șaua ruptă, ținând-o în echilibru sub fund. Au urmat câțiva km de pământ cu noroi, în care fiecare a ales varianta care i se părea mai bună, deși niciuna nu era bună deloc.
După ce am trecut de Lacul Micești s-a dezlănțuit vijelia. Copacii trozneau din toate încheieturile, brazii se încovoiau gata să fie smulși din rădăcini. Dintr-odată am intrat într-o ceață umedă și deasă de nu mai vedeam nimic. Dar ceața avea miros de fum. Era un frum gros, abătut de vânt către noi, provenit de la iarba arsă de pe dealuri, în prag de primăvară. Se întunecase și ne-am aprins frontalele. Geaca mea Altura Night Vision sclipea în lumina lanternelor. Ploaia biciuia puternic, am pus capul în pământ și am continuat să pedalăm.
Ultima coborâre. La vale cu viteză, prin frig
Ca să evităm ploaia și vântul în câmp deschis, Levi a ales o scurtătură prin pădure. Câteva sute bune de metri am împins bicicletele prin noroi, prin albia unui torent, pâna am ajuns la Casele Micești, un cătun pitoresc. De acolo am avut aproape numai de coborât, cam 450 m diferență de nivel. Ploua bine, pământul era îmbibat și era întuneric. Am ținut marcajul bandă roșie prin pădure, traversând zone atât de nămoloase încât nu prea aveam cum să le ocolim. Atingând ușor frânele, am luat viteză prin pădure, ignorând stropii grei de noroi pe care îi ridicam cu roțile și care ne zburau în ochi și în gură.
Ultima porțiune a fost o coborâre de 6 km pe asfalt ud, prin noapte. Eram uzi și înfrigurați iar viteza a făcut să ne fie frig de-a binelea. Am ajuns acasă murat, plin de noroi, cu hainele ude, cu mâinile reci dar fericit. Întrebarea e: cine mă primește așa ud și murdar acasă? Și a doua întrebare: când mergem din nou?
P.S. Imaginile le aparțin lui Alex Buckland, Mihai Mocanu și Levi Kertesz, le mulțumesc.
