domnul Vintonic

Vecinul meu se numește Vintonic. Lazăr Vintonic. Este un susținător înfocat al echipei de fotbal “U” Cluj și transportă ocazional grupuri de tineri sportivi la competiții regionale. Când am făcut cunoștință, am crezut că nu-i înțeleg bine numele. Cel de la care am cumpărat apartamentul, domnul Viliam zis “Ucu”, mi-a povestit următoarea întâmplare, de pe vremea când era proaspăt mutat în bloc, pe același palier cu domnul Vintonic.
Acesta din urmă, prietenos, se duce să-și salute noul vecin, pe domnul Ucu.

– Bună ziua, vecine, sunt vecinul de lângă, Vintonic.
Domnul Viliam crede că intercepteaza o glumă și răspunde prompt:
– Da, și pe mine mă cheamă Țuică Fiartă!
– Nu domnule, așa este numele meu de familie, Vintonic, nu glumesc. Hai la mine să bem un păhărel și să ne uităm la meci.

Și s-au înțeles bine ca vecini. Vintonic îmi spunea în șoaptă: “auzi vecine, ce zice Ucu ăsta, ca e scriitor, el scrie cărți, așa zice”. Așa era, dar când am preluat apartamentul de la Ucu, domnul scriitor luase inclusiv chiuveta de fontă din bucătărie, siguranțele din panou și becurile din tavan. În schimb, a lăsat vreo 200 de borcane goale și murdare, plus un recamier pe care nu puteam pune mâna de jeg, iar ca bonus restanțe la toate utilitățile pe ultimele trei luni. Ce ți-e și cu artiștii ăștia…

Domnul Vintonic a avut un pechinez pe care l-a iubit mult, și de atâta dragoste l-a îndopat cu multă mâncare, în special oase, în ciuda sfaturilor medicilor veterinari. Până într-o zi când pechinezul a murit. Cred că nu înțelege nici acum de ce, pentru că mă întreabă lunar ce mâncare îi dau lui Bogus și de ce nu îi dau oase, pentru că îi plac. De fiecare dată când îl cheamă pe Bogus la el în vizită îi spun foarte clar să nu-i dea NIMIC de mâncare, dar totuși Bogus revine lingându-se pe bot.

Domnul Vintonic mă întreabă de patru-cinci ori pe an cu ce mă ocup. Încerc să-i explic ceva cu programele pentru calculator și pare că înțelege. Ca să-mi demonstreze asta, mi-a cerut să-i caut pe internet un mp3 cu “Pușca și cureaua lată” pentru că sportivii i-l cer în mașină. Apoi mă întreabă din nou cu ce mă ocup, ca să mă roage ulterior să-i prind șina de perdea în tavan cu mașina mea de găurit.

În urmă cu vreo 6 luni, mă abordează din nou vecinul Vintonic.
– Vecine, zice, am fost la țară și mi-o dat soră-mea un pui viu. Aseara am venit și mi-o fost milă să-l tai.
– Și ce-ați făcut cu el? îl întreb.
– L-am pus într-o găleată în balcon și l-am acoperit să nu sară afară. Și azi când m-am dus la el, o început să piuie “piu-piu”. Vecine, nu l-am putut tăia.
– Vai, dl. Vintonic, vă cred, nici eu nu l-aș fi putut tăia.
– Auzi, vecine, ce m-am gândit? Nu vii să mi-l tai tu?

Însă deunăzi a bătut disperat la ușă la ora 14 și a intrat, fără să aștepte să-i deschidă cineva.
– Vecină, vecinul n-a venit de la lucru?
– Nu, d-le Vintonic, știți că el vine numai seara târziu.
– Da? Vecină, dar voi aveți curent?
– Da, avem.
– Păi da, că la mine s-a ars tot panoul de siguranțe și am vrut să-l chem pe vecinul să mi-l schimbe.
– Dar el nu știe să facă așa ceva, dl. Vintonic!
– Cum nu știe, dar nu e electrician?