Miez de pâine frământat cu salivă, asta era momeala pe care o pregătea tata și cu care ne trimitea la pescuit după pește mic. Treaba noastră, a copiilor, era să prindem carași mici cu care adulții să meargă a doua zi la știucă sau la șalău. Se prindea mult pește pe atunci în Deltă.
Plecăm spre seară la canalul din spatele digului, știam acolo un loc între tulpinile înalte de stuf. Punem câte o biluță din miez de pâine în vârful cârligului și scoatem câțiva carași mititei cât o palmă de copil. Din când în când ne amuzăm mișcând cârligul pe la nasul broaștelor care sar la orice mișcă. Odată am umplut juvelnicul cu broaște prinse astfel și le-am dat drumul prin sat.
Azi stăm mai mult la pescuit, pentru că e prea cald și nu trage peștele. Ne pișcă țânțarii, ne intră în nas și în gură. Se face târziu, se întunecă și ni se face foame. Nu avem nimic de mâncare, doar cocoloșul de miez de pâine. Mușcăm din el cu poftă, este mai bun decât pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Îl mâncăm pe tot și pornim repede spre casă. Pe drum ne aducem aminte cum a pregătit tata pâinea. Poate de aceea era atât de bună.
Azi se împlinesc douăzeci de ani de când tata nu mai pregătește nicio momeală. În memoria lui am făcut un cocoloș de miez de pâine frământat cu salivă.
