spaime nocturne pe bicicletă

O duminică tihnită, cu lucru mult la birou, cere un final aventuros de care am avut parte cu vârf și îndesat.
Context: ploaie continuă de 2-3 zile, noroi, pământul mustind de apă, duminică seara ora 19.

Plec pe traseul Bandă Roșie din Mănăștur, urc spre Făget și apoi mai departe, spre Casele Micești. Fiind la deal, nu am viteză mare, patinez ușor pe urcare dar rămân curat. Nu și uscat, pentru că ploaia nu se oprește și nici nu are de gând. Înainte de piatra rotundă (trovantul de Feleac) îmi atrage atenția o căniță roșie de plastic înfiptă într-un băț. Izvoooor, ce bine, îmi e sete și nu am bidon cu apă la mine. E bună apa, îmi ține și de foame!

Înainte de Casele Micești o cotesc la dreapta pe Banda Albastră, spre Vârful Peana. E un traseu pe care l-am mai parcurs cu o lună în urmă. Știu că urmează noroi din belșug. Apa băltește, mici pârâiașe curg peste potecă și se opresc ezitante în mocirle puturoase în mijlocul drumului. Trec în viteză prin mocirlă, mă umplu de noroi în gură și pe față. Viermișori mici poposesc la mine pe cap, odată cu noroiul. Nu am cască.

Schimbătoarele sunt acoperite complet de noroi și încep să dea rateuri. Spatele schimbă singur în permanență, devine enervant. Lanțul nu se mai distinge de cât noroi are pe el. Anvelopele sunt grele și aruncă proiectile de noroi.

Ies la drum și mă îndrept spre vârful Peana. Dincolo de un dâmb zăresc un cap cu două urechi, e o oaie. Dacă e o oaie, sunt mai multe, înseamnă că sunt și câini. Frânez rapid dar discul de frână ud scârțâie. Urechile se ciulesc. Descalec și o iau pâș-pâș pe o potecă ocolitoare, prin pădure. Crengile trosnesc, vântul bate, câinii mă simt și încep să latre. Lătratul se apropie, eu mă urc pe bicicletă și pedalez prin pădure.

Din vârful Peana îi văd pe urmăritori, sunt cam mulți, sunt cam mari. Noroc că au de ocolit întreaga îngrăditură a stânii. Pedalez pe deal în jos, zgâlțâit de toate hopurile, hârtoapele și mușuroaiele. Numai să nu cad! Numai să nu fac pană în mărăcinii ăștia! Ajung din nou la drum și iar viteză, câinii se aud în spate dar nu se văd. Am scăpat? Nu încă, lătratul lor nu stă pe loc. Abia când ies la șosea mă mai liniștesc. E ora 9 seara, începe să se întunece. Hai acasă!

La intersecția cu drumul Sfântul Ion mai am puțină lumină și decid să cobor tot pe Bandă Roșie prin pădure. Cu câteva căzături pe noroiul imposibil ajung la strada Basarabiei care mă poate duce spre Mănăștur. E întuneric deja, dar eu nu și nu, o țin ca berbecul pe Bandă Roșie. Prin beznă mă ghidez cu frontala de la un marcaj la altul. Ajung la 200 de metri de blocurile din cartier, le zăresc luminile. Dintr-odată se pornește dinspre blocuri un iureș de sunete ca plesnete de bici, ca împușcături cu aer comprimat, urlete și lătrături. Câinii se apropie și urlă din toate părțile. Nu îi văd, dar îi aud, iar sunetele înfricoșătoare nu contenesc, ca un malaxor care amestecă piatră.

Ies de pe poteca bătută cu gândul să ies din pădure mai spre centru, însă mă înfund în niște tufe dese. Nici nu am un copac unde să mă cațăr dacă vin câinii care se aud tot timpul. Mă răzgândesc și pornesc pieptiș înapoi, împingând bicicleta. Nu prea știu unde e drumul, dar urc gâfâind, printr-o ceață deasă care nu mă lasă să văd dincolo de câțiva metri. Câinii se aud tot mai departe. Dracu’ m-a pus să continuu prin pădure, noaptea! Într-un final ajung la poteca marcată și îmi regăsesc cu bucurie urmele de roți. Marcajele nu se mai văd deloc, așa ceață s-a lăsat. Merg pe propriile urme până când ies din nou la drumul pietruit. Am scăpat!

Nu m-ar fi găsit nimeni în desișurile alea, mușcat de câini. O oră mai târziu, stau în vană în apă fierbinte și tremur, dar nu de frig. De frică!