secsi. seducție timpurie cu șobolani

Vremea copilăriei a trecut. Vremea primei tinereți se cam duce și ea. Nu pot să nu-mi aduc aminte de întrebari și framântari pe care le-am tot răsucit în capul meu de copil și al căror sens l-am prins mai târziu. Sigur, nu mult mai târziu.

Bunăoara, să tot fi avut 6-7 ani, când mergeam cu toată familia în vizită la nenea Zach, noi copiii cu cinci pași în fata adulților, să putem fi supravegheați și să ni se vadă “destoinicia bucilor” (ulterior am aflat ce utile sunt niște buci destoinice, în comparație cu unele nedestoinice). Urma să vedem un meci la noul televizor (color!) al prietenilor de familie. Nu-mi puteam imagina cum vor arăta color tricourile jucătorilor și nici gazonul stadionului, dar mă așteptam la o experiență plăcută.

Nu știu ce povești aveau părinții în spate, dar din discuția lor am prins un singur cuvânt: alunițe. M-am gandit să mă laud și eu cu ale mele:
– Și eu am o aluniță pe abdomen, chiar sub ultima coastă din stânga.
Ei au zâmbit si mi-au spus ca e “secsi”.
– Secsi? mă gândeam eu. Nu știam ce înseamnă, dar intuiția încerca să dezvolte sensul vag erotic al acestui cuvânt. Misterul îmi stăruia în minte și mă gâdila într-un mod plăcut: simțeam că e de bine.
Eu și alunița mea eram secsi…

Tanti Zach a apărut în hol, purtând un tricou prin care se vedeau împunsăturile sfârcurilor și care stătea depărtat de corp. Era secsi.
Nenea Zach flirta cu toate vânzătoarele din cartier ca să primească pe sub tejghea câteva oua pe luna, niște tacâmuri de pui și două-trei pâini. Era un flirt în scop utilitar, dar zicea că vânzatoarele erau secsi.
Pe lângă televizorul color, familia Zach avea acasă și un aparat de feliat pâine care era portocaliu și era foarte secsi.

La Școala Generală nr. 29 aveam o colegă nouă, Mădălina. Eram îndrăgostit de ea și, galant, o conduceam acasă în fiecare zi. Ce nu știa ea era că abia așteptam să se îmbolnavească – atunci puteam merge la ea acasă în vizită, ca să-i dau lecțiile și temele de peste zi. Atunci puteam sta aproape de ea și mă simțeam bine. După o zi în care Mădălina a lipsit de la școală m-am dus la ea acasă și i-am povestit despre rezolvarea problemelor de aritmetică prin metoda grafică. Ce putea fi mai frumos de atât decât metoda grafică de clasa a patra, explicată Mădălinei?

A doua zi d-na învățătoare a avut grijă să-mi taie elanul de curtezan. A spus în fața clasei că noi nu avem ce căuta acasă la Mădălina să-i dăm temele, că ea personal îi dă temele și îi explică lecțiile în fiecare zi, pentru că așa s-a înțeles cu părinții fetei. Iar părinții sunt medici și sunt cu atât – arătând cu mâna ridicată deasupra părului ei pus pe bigudiuri – cu atât mai sus decât oricare din părinții noștri. D-na învățătoare știa cum să te facă să te simți vinovat fără motiv, iar pe mine m-au durut cuvintele ei și m-am simțit vizat. Așa că am cam rărit-o cu Mădălina, oricum se termina clasa a patra și urma să nu mai fim colegi. Dar am descoperit ceva și mai interesant…

Pe drumul de la școală spre casă mai făceam câte un ocol prin piață să-mi cumpăr înghețată la cornet cu 2 lei. De atunci îmi plăcea înghețata și îi savuram gustul și consistența cremoasă, lingând-o de jur-împrejur. Apoi îmi prelungeam drumul spre casă prin fața fermei institutului agronomic. Aproape întotdeauna găseam acolo căruțe oprite lângă gard, iar caii aveau legați pe după urechi niște saci cu fân din care mâncau. Mă așezam pe iarbă lingând înghețata și mă uitam la cai, minunându-mă de forța dar și de blândețea acestor animale.

Într-o zi am asistat la o întâmplare pe care o țin minte și acum: unul din cai a simțit nevoia să se ușureze și a scos din abdomen un furtun lung și gros prin care urina. M-am cam intimidat… oare de unde îi ieșise și cum îi intra la loc? Ghiceam eu că e ceva fiziologic, dar nici chiar așa… Mi-a starnit curiozitatea și timp de mai multe zile, după orele de școală, mi-am făcut de lucru pe lângă căruțe, doar-doar mai surprind atare întâmplare de poveste. Și am surprins de mai multe ori, cu aceeași emoție inexplicabilă. De, nu aveam bunici la țară ca să învăț mai din timp…

Tot cam pe atunci făceam colecție de timbre și făceam schimburi cu copiii din cartier. Una din seriile de timbre de pe atunci era cu dinozauri și alte reptile dispărute, iar o imagine reprezenta doi dinozauri cu gâturile lungi, încolăcite. Am interpretat asta drept un semn de iubire la dinozauri și imaginea a ajuns să mă obsedeze atât de mult, încât visam noaptea cum îmi încolăcesc și eu gâtul cu un altul, mult mai lung și mai fin. Acum că spun asta, cred că a fost primul meu vis erotic, generat de specii de mult dispărute. Ce bine era…

Dar cel mai mult am iubit-o pe Cristina, fata cu codițe împletite și cu biluțe roșii prinse în păr. Cristina era iubita mea din primii ani de școală, dar locuia la Sighișoara și nu o puteam vedea decât în vacanțe, cand mergeam la bunici. Din acest motiv abia așteptam vacanțele, să mă întâlnesc cu ea; bunicii veneau pe locul doi… Cred că ea nu știa că o iubesc, și în mod sigur nu avea cum să înțeleagă asta din muțenia mea și nici din fapta nebunească pe care am comis-o cu premeditare. Aveam 6 sau 7 ani când, îndrăgostit lulea, am încercat să o seduc.

Nu știu ce atracție poate stârni un șobolan mort unei fetițe, dar la vârsta aceea mi se părea cel mai bun pretext pentru a o ademeni în pivnița casei, unde era semi-intuneric și șanse mici să vină cineva. Se pare că și pentru ea un șobolan mort reprezenta o atracție maximă, așa că s-a arătat interesată și a venit cu mine în pivniță. Odată intrați, m-am așezat cu spatele la ușă, cu picioarele depărtate, și i-am spus:
– Acum dezbracă-te!

Planul meu mergea până aici, habar nu aveam ce să fac mai departe. Asta era tot ce mintea mea de copil pusese cap la cap. Biata Cristina s-a speriat, a început să plângă și să strige, am auzit mișcare deasupra, în casă, și am deschis ușa spunându-i:
– Bine, acum du-te.

Povestea cu Cristina s-a stins după mai mulți ani în care eu am continuat să o plac, iar ea să mă ignore. Până pe la 12-13 ani, într-o vară, când ne jucam sus pe deal, la aluni, cu toți copiii de pe stradă. Începuse ploaia, ni se stingea focul pe care îl pornisem cu greu, și m-a pus mititelul să vin eu cu un sfat “înțelept” despre cum să păstrăm focul aprins. Nu mai țin minte ce idee creață am avut, dar țin minte până azi reacția ei care m-a ars ca un tăciune aprins:
– Taci măi, sfătosule!

Ei, atât a fost cu Cristina. Mi s-a luat definitiv.
Dar acum mă surprind gândindu-mă dacă nu cumva mă plăcea și mă tachina, cerându-mi să tac. Nu voi afla niciodată.