aproape homeless, cu rucsac

Aseara am mâncat stând în picioare, având drept faţă de masă o pungă neagră inscripţionată cu “Specialized” pe care am primit-o odată cu un tricou de ciclism făcut de aceeaşi firmă. Nu mai aveam scaune pe care să mă aşez, iar masa era ocupată cu şmirghel, cruciuliţe pentru faianţă, tuburi de silicon, o lamă de ferăstrău, nişte bucăţi rupte de gips-carton, un săculeţ cu chit de rosturi, câteva coturi de 16, două doze de aparataj şi un bidon cu amorsă pentru perete. La mine în apartament este şantier…

Nu mai am plită, nici mobilă de bucătărie, nici chiuvetă, nici masă, nici scaune, nici maşină de spălat. Toate sunt înghesuite în living, în jurul canapelei. Nu mă pot aşeza nicăieri, în afară de patul din dormitor. Totul geme de praf, un praf gros şi fin, care se ridică la cea mai mică adiere. Pantofii zac aruncaţi într-un sac de rafie, hainele stau claie peste grămadă, niciun obiect nu mai e la locul lui. Pur şi simplu nu mai pot găsi nimic în noua [dez]ordine, mă simt străin şi dezorientat.

Pentru lucrurile de strictă necesitate am un singur punct de reper: rucsacul cu care mă duc la serviciu. În el păstrez accesoriile pentru bicicletă (căciula şi mănuşile, protecţia de pantaloni, frontala electrică, geaca reflectorizantă, o ciocolată), portmoneul cu acte şi bani, hainele pentru a doua zi, telefonul mobil şi încărcătorul, cheile de la casă şi maşină prinse la bretea cu o carabinieră roşie. Orice am nevoie găsesc în rucsac, universul se învârte acum în jurul lui.

Vreau să dau un telefon? Mă duc la rucsac. Vreau să achit materialele de construcţie? Mă duc la rucsac. Vreau să mănânc ceva? Mă duc la rucsac, îl iau şi plec cu bicicleta la magazin, pentru că acasă nu mai am nimic de mâncare. Ca melcul, şi eu port casa în spate, în rucsac.