Tocmai am revenit după o săptămână de canyoning în Samothraki, mica insulă grecească unde văile canioanelor se distribuie radial din vârful Fegari până se varsă în mare. E mijlocul verii, facem plajă, ne bronzăm, înotăm și ne gândim la schi. De ce?
Pentru că libertatea alunecării pe zăpadă nu se compară cu nimic. Poate doar cu zborul.
Pentru că muntele te răsplătește întotdeauna și te umple pe dinăuntru cu energie.
Pentru că frigul de afară e compensat de bătăile puternice ale inimii și de sângele clocotind pe coborâre.
Am citit azi această întrebare, de ce schiem, pe derdelus.ro. Trebuie citit tot articolul, e prea multă pasiune în el pentru a nu fi popularizat. E vorba de oameni care se hrănesc cu schi, cu o activitate care ține loc de somn, de sete, de foame. Sunt oameni care ard pentru pasiunea lor. Deși când văd zăpadă afară nu mai am liniște și vreau la schi, deși am simțit puțin din jarul pe care îl exprimă acești oameni, recomand ca sursă de patimă dogoritoare să le citiți părerea.
