În podul școlii de peste drum se “coace” o nouă generație de vânturei roșii. Locuiesc neobservați prin oraș, fiind confundați cu porumbei, guguștiuci sau alte zburătoare de talie apropiată. Cine nu ar fi surprins să afle că o specie de șoimuleț locuiește chiar în vecini?
Deja este al treilea an în care îi urmăresc pe vântureii roșii. Îi aștept primăvara și când aud primul țiuit știu că au revenit. Mă bucur când reușesc să intre în podul școlii, acolo unde porumbeii sunt stăpâni. Se dă o luptă psihologică pentru ocuparea gurii de intrare, dar porumbeii nu au nicio șansă.
Odată intrați, femela depune și clocește ouăle, în timp ce masculul îi aduce de mâncare în principal rozătoare. Este un privilegiu să vezi ritualul de împerechere iar apoi cuplul de vânturei la micul dejun, cu femela devorând un șoarece în timp ce masculul o supraveghează atent. Diminețile de iunie sunt pline de sunetele puilor care își cheamă părinții.
La serviciu i-am văzut pe macaralele șantierului din apropiere, la munte survolând pajiști cu rozătoare, pe șosea așteptând prada cocoțați pe stâlpii de curent. Zborul la punct fix este specialitatea lor, reușind să stea în aer cu bătăi rapide din aripi și cu coada evantai.
Vânturelul roșu este una dintre speciile comune în România și în Europa, o puteți întâlni peste tot. În engleză se numește Kestrel iar denumirea științifică este Falco tinnunculus. Da, Falco, pentru că vânturelul este un șoim mic, cântărind între 150-300 de grame. Priviți în sus și dacă vedeți un “porumbel” roșcat care zboară mult, dar mult mai elegant, care se înalță mai sus și care stă și la punct fix la pândă, puteți fi siguri că este vânturelul roșu.
