În școala primară mă jucam cu copiii de la bloc și îi vedeam pe toți la fel, parteneri de joacă. Nu-mi dădeam seama care erau de treabă sau care urmau să devină golani. Timpul mi-a arătat apoi evoluția fiecăruia și i-a cernut, dar pe atunci aveam relații bune cu toți, cu excepția conflictelor. Nu-mi mai aduc aminte motivele pentru care intram în conflict cu ei, era probabil nevoia de a domina în perioada când ne căutam șeful haitei.
În cartier erau doi frați gemeni porecliți Grașii care de la vârste mici se învârteau în anturaje dubioase. Niciodată nu știam care e unul și care e altul, așa că n-aș putea spune sigur care din ei m-a bătut. Dar țin minte că la 8-9 ani ne rostogoleam pe beton, el ajunsese deasupra și îmi dădea. Îmi dădea și nu se mai oprea. Salvator, a apărut tata în geam și a strigat la noi, chemându-mă imediat acasă. Grasu’ m-a eliberat și m-am dus acasă plângând. Atunci am luat de la tata una din bătăile pe care nu le-am înțeles niciodată. M-a bătut pentru că am ajuns să mă iau la bătaie cu Grasu’.
Cu Mircea nu ne măsurasem forțele niciodată și ne înțelegeam bine. Până într-o iarnă când ne-am tăvălit în zăpadă și fiecare a ajuns la casa lui cam roșu și cam umflat. Pe Horațiu l-am provocat eu și simțeam că urmează să o încasez. Era cu doi ani mai mare decât mine și nu aveam nicio șansă în fața lui. Când m-a amenințat că mă bate, am încercat să-l dezarmez: “dă, dacă așa simți tu!” Și a dat. O singură dată. Tare. Iar eu am plecat acasă plin de sânge.
Când l-am lovit pe Raul a fost cel mai jenant moment din viața mea. Nu știu de la ce a pornit, cred că jucam fotbal în fața blocului și ne-am ciondănit de la o fază de joc. M-am enervat pe el și i-am tras un șut. Nu tare, nici nu știu dacă l-a durut măcar. Dar pe mine m-a durut după aceea mult mai tare. N-am mai putut continua jocul, am fugit acasă și n-am mai fost în stare să dau ochii cu el timp de o săptămână, am stat numai în casă. Nici nu cred că mi-am cerut vreodată iertare de la el. Îmi era mult prea rușine.
Prietenilor din copilărie le cer acum iertare, tuturor cu care am avut ceva de împărțit. Dar mai ales lui Raul față de care mă simt în continuare foarte vinovat.
Marco Masini a compus o melodie răscolitoare, în special prin versurile pe care am încercat să le traduc mai jos. Se numește Frankenstein. Nu prea rezist să o ascult până la capăt, pentru că îmi dau lacrimile și mă gândesc la Raul.
De mic copil erai cel mai urât din cartier
Te numeai Franco, zis și Frankenstein,
Te luam peste picior cu gustul crud
Al copiilor care au totul si nu le ajunge niciodată
Cu părul roșcat și cu coșuri pe față
La șaisprezece ani aveai deja 2.03
Un lungan care-și dezvelea zâmbind
Aparatul dentar și un suflet plin de întrebari.
Mă apărai rotindu-ți ca elicile
Mâinile enorme pe care nu le-ai folosit niciodată
Pentru a-i lovi pe alți, de frică să nu faci rău,
Iar acum viața ți-a tras-o și tu nici nu stii.
Ce mai faci bătrâne Frankenstein,
Într-un pat de spital mult prea mic?
Toți de la bar îți trimit salutări
Și tu plângi, așa mare și tare cum ești.
Frankenstein, când te vei vindeca,
Îți promit că vom cumpăra barca aceea
Și pe mare rana ți se închide, vei vedea,
Te voi învăța să înoți în viață,
Frankenstein.
Franco, ne vom întoarce duminica la stadion,
Apoi seara se va sfârși târziu în pizzerie,
Și vor fi visuri ca în filmul nostru,
Pentru că avem în noi sânge de periferie.
Pentru că am pierdut fiecare câte o fată
Care s-a măritat cu altul mai frumos și mai bogat,
Iar Francesca nu a văzut niciodată frumusețea ta,
Franco, pentru că sufletul e invizibil, știi?
Ne vom revolta ca nebunii în apartament
Pentru că ignoranța e cea mai grea boală,
Rățușcă mică, mai mare decât un dulap,
Tu ascunzi o lebădă care ar vrea să zboare departe.
Frankenstein, acum trezește-te,
Nu mă lăsa aici singur ca un prost,
Hai Franco, nu te da bătut,
Spune-mi ce te enervează și de data asta te voi apăra.
Frankenstein, după ce te vindeci,
Vin să te iau cu mașina cu două curve
Și vom cheltui într-o noapte toți banii mei și-ai tăi,
Vom plezni din nou viața asta,
Frankenstein.
