poveste preistorică

Un prieten m-a rugat să-l ajut cu o poveste pentru școală, în stilul poveștilor cu Păcală. Am avut 15 minute la dispoziție.

Pe vremea când oamenii locuiau în peșteri și vânau animale, pe când nu aveau darul vorbirii și nici al scrisului, era odată un trib de vânători care locuiau pe un deal izolat, cu un mic pârâiaș în vale și un pâlc de pădure în apropiere.

Tribul nostru locuia într-o grotă scobită la baza dealului, care îi apăra de frig și de ploaie. Oamenii preistorici nu inventaseră chibriturile, nu cunoșteau cremenea și nici iasca, ei nu știau să aprindă focul. Când venea câte o furtună, se întâmpla ca un trăsnet răzleț să nimerească un copac din păduricea din apropiere. Atunci tot tribul de aduna în jurul copacului aprins și se bucurau de lumină și de căldură până când focul se stingea. Unul dintre ei a descoperit chiar și gătitul la foc, punând bucați mari de carne de vânat la frigare deasupra flăcărilor.

Dar această bucurie a lor nu ținea mult, pentru că focul se stingea până a doua zi. Au încercat ei să țină focul aprins cât mai mult, dar nu știau că trebuie să mai pună lemne ca să întrețină arderea. Mai mult, ar fi vrut foarte mult să ducă focul în grotă, să le încălzească și să le lumineze casa.

La un moment dat, în mijlocul pădurii a început să crească un copac deosebit, mult mai mare și mai gros decât ceilalți, care se înălța văzând cu ochii. Tribul s-a bucurat foarte mult, pentru că sperau că la următoarea furtună trăsnetul va nimeri acest copac, iar el va arde mocnit mai multe zile. Copacul tot creștea iar furtuna nu mai venea. Pe când s-a făcut gros de nu-l puteau cuprinde nici cinci oameni, șeful tribului a născocit o metodă prin care să ducă acel copac mare, dacă va fi trăsnit, la ei in grotă.

Cum nu puteau să-l transporte pe brațe, șeful tribului le-a dat poruncă prin semne oamenilor lui să construiască un car mare în care să încapă copacul fermecat. Zis și făcut, oamenii au tăiat copăcei din pădure și au început construcția. Dar copacul fermecat tot creștea, așa că era nevoie de tot mai mulți copăcei tineri pentru căruța uriașa. Furtuna întârzia să apară, iar copacul fermecat creștea tot mai mult. Oamenii tribului au ajuns să taie toți copacii din pădure și au pregătit o căruța cu adevărat gigantică în care ar fi încăput copacul fermecat. Din toată pădurea rămăsese numai acel copac uriaș, iar tribul aștepta furtuna.

Într-o zi cerul s-a acoperit cu nori amenințători care s-au adunat deasupra dealului. Au început să cadă primii stropi de ploaie și deodată un trăsnet a lovit direct la baza copacului fermecat care s-a aprins imediat. Când flăcările au mâncat baza tulpinii aproape complet, oamenii au doborât copacul cu funiile și l-au așezat în căruța uriașă. Înhămați la ea, au început să o tragă spre grotă.

Dar focul se întindea pe nesimțite și copacii tineri folosiți la construcția căruței au luat foc. Oamenii nu și-au dat seama pentru că se luptau cu greutatea copacului uriaș, ascultând poruncile șefului. Pe când au ajuns aproape de grotă tot scheletul căruței era deja în flăcări și apoi s-a dezmembrat. Sub trunchiul uriaș mai era numai un morman de cenușă fumegândă, iar ploaia stinsese ultimele bucăți de jar din copacul fermecat.

Abia acum au realizat oamenii tribului ce făcuseră: nu mai aveau nimic din pădurea de pe deal, trăsnetele nu mai aveau unde lovi și nu le mai puteau aprinde focul, iar copacul fermecat nu mai exista. Au rămas în frig și în întuneric pentru tot restul vieții. Asta le-a fost pedeapsa pentru că au fost atât de lacomi și nu s-au mulțumit cu ceea ce aveau deja de la natură.