Joe Simpson, celebrul alpinist accidentat în ascensiunea pe Siula Grande din Anzii peruvieni, povestește în cartea “Touching the Void” zilele și mai ales nopțile de coșmar prin care a trecut. Dacă nu ați citit cartea și nu ați văzut filmul, vă rog rupeți-vă două ore din viață pentru a vedea măcar filmul. Joe Simpson, rănit grav, a rătăcit timp de 4 zile pe ghețar mai mult mort decât viu. A atins moartea cu degetul, a zăcut în fundul unei crevase de unde nici nu și-a mai dorit să iasă. A renunțat de bună voie la echipamentul cu care s-ar fi putut salva. Dar gândul morții i se părea salvator, în comparație cu nopțile de singurătate. Tot ce și-ar fi dorit atunci era o atingere umană, să-l țină cineva de mână înainte să moară. Singurătatea l-a copleșit, dar poate l-a și salvat. Dacă ar fi primit acea strângere de mână ar fi cedat și s-ar fi abandonat.
O echipă de trei oameni pornea într-o iarnă din anii ’80 într-o expediție secretă care avea drept scop joncțiunea a două peșteri. Urmăreau extinderea rețelei de galerii a unui sistem carstic, într-o explorare deosebit de dificilă. Unul din cei trei a ieșit mai repede din peșteră, a rătăcit drumul spre cabană și a fost găsit a doua zi în zăpadă, dezbrăcat, cuprins de epuizare și de hipotermie. Explicația este că în ultima fază a hipotermiei organismul nu mai funcționează normal, creierul interpretează greșit mesajele și dă comenzi ilogice. Astfel, crede senzația de căldură inexplicabilă și acceptă ca subiectul să-și dea hainele jos.
Al doilea speolog a ieșit din peșteră și, văzând că primul nu este la cabană, a dat alarma și a chemat echipa de salvare. Al treilea a continuat explorarea, a reușit singur joncțiunea și se întorcea. Era foarte aproape de ieșire când l-a luat în primire echipa de salvare: “Gata, te-am salvat, ai scăpat”. În acel moment speologul, care era în stare alertă de mai multe zeci de ore, a clacat, s-a decompensat și s-a abandonat. Salvatorii au mai avut nevoie de încă zece ore să-l scoată afară pe ultimul puț, timp în care speologul a stat atârnat în ham, leșinat, în șoc ortostatic. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu echipa de salvare și nu și-ar fi abandonat soarta în mâinile lor, e foarte probabil să fi găsit resurse fizice dar mai ales psihice să iasă pe picioarele lui.
Am auzit de mai multe ori despre persoane în vârstă care zăceau pe patul de moarte și nu-și dădeau sfârșitul până nu-și revedeau copilul sau soțul plecat departe. Pentru această întâlnire supraviețuiau luni de zile, iar după aceea se abandonau morții în câteva ore.
Și acum, te rog, aș vrea să fiu singur. Nu mai vreau să mă ții de mână.
