3. Vulcanul Poas
Povesteam aici cum am ajuns în Costa Rica în anul 2009 și care au fost primele impresii. În continuare relatarea vizitei la Vulcanul Poas, unul din cei mai cunoscuți din Costa Rica, și la cascadele Los Chorros.
Costa Rica este o ţară cu un relief predominant vulcanic, având în jur de 200 de vulcani din care 100 sunt activi. Acest lanţ vulcanic face parte din Inelul de Foc al Pacificului care înconjoară întreg Oceanul Pacific. Vulcanul Poas (2708 m alt.) este unul dintre vulcanii activi ai țării, cea mai recentă erupţie a sa având loc în ianuarie 2008 când au murit 40 de oameni. Curios ca tot în ianuarie, dar un an mai târziu – în 2009, a fost un cutremur foarte puternic care a dărâmat case şi a provocat masive alunecări de teren, iar în ianuarie 2010 a erupt vulcanul Turrialba. În mod sigur, ianuarie nu este o lună bună pentru vizite. Noi am vizitat parcul naţional “Volcan Poás” împreună cu Cătălina, Antoniu şi Şamanul. Drumul prin provincia Alajuela a fost extrem de întortocheat, schimbările de direcţie ne-au ameţit de tot. Nu aş mai fi recunoscut drumul parcurs nici sub hipnoză! Noroc că Şamanul ştia drumul şi ne-a dus fără probleme. E drept că pe drum existau indicatoare, dar nu mică ne-a fost mirarea când dupa indicatorul de 27 de km a urmat unul de 35 de km, apoi unul de 19 km, apoi încă unul de 30. Probabil că la marcarea drumului muncitorii aveau toate indicatoarele în maşină dar le montau complet aleator. Am renunţat să mai avem încredere în ele. De altfel, nici localnicii nu se descurcă mai bine. Sunt dornici să te ajute, dar mai mult te încurcă: îţi arată cu mâna să o iei la “derecha” (dreapta), dar cu gura spun “izquierda” (stânga). Trebuie să-ţi astupi urechile şi să te uiţi după mâna care arată calea cea bună.
Şamanul a pornit casetofonul şi, pe ritmuri latino-americane, a început să cânte. Drumul traversează “cafetales” (plantaţii de cafea), agricultura cafelei fiind cea mai importantă ramură din ţară iar Costa Rica este un mare exportator. Arborii de cafea sunt pitici pentru a putea fi culeşi mai ușor. După câţiva ani întreg cafetal-ul se replantează cu arbori mai tineri, iar cei batrâni devin lemn de foc. La colţuri de stradă în San Jose sunt mici magazine unde se vinde “pollo asado” (pui rotisat) făcut la foc de lemne cu rădăcinile acestor arbori de cafea. Aroma fumului, a lemnului de cafea şi condimentele speciale fac din “pollo asado” o delicatesă care nu trebuie ratată.
La intrarea în parcul național Poas avem prima experienţă a tarifelor diferenţiate: “ticos” plătesc 2 dolari iar “gringos” 10 dolari. Noi am fost români get-beget, adică am tăcut mâlc şi ne-am dat drept “ticos”, lăsându-l pe Şaman să ne cumpere biletele reduse.
Şamanul este un om cu un puternic cult al prieteniei şi are prieteni în toată lumea cu care se vizitează des. Cu câteva luni înainte de sosirea noastră, Şamanul a avut musafiri din Franţa pe care i-a găzduit mai multe zile. Au petrecut în continuu zile în șir, Şamanul s-a îmbrăcat în costumul tradiţional ritualic şi a făcut incantaţii. Obosiţi, dar şi surescitaţi, dimineaţa pe la 6 au hotărât brusc să plece spre Vulcanul Poas. Şamanul a condus două ore până la intrarea în parc. Intrarea şi ieşirea maşinilor se face pe două alei paralele, între ele fiind o insuliţă cu iarbă. Cu câţiva metri înainte de această insuliţă Şamanul a adormit la volan şi s-a oprit cu maşina fix în stâlpul care separă aleile. Dar aşa e el, generos, impulsiv, cultivat, şarmant, tăcut şi înţelept deopotrivă.
Intrarea în parc este străjuită de brusturi cu frunze de 180 cm diametru. Te poți intinde sub frunze și nu îți ies nici capul, nici picioarele. Apoi aleea străbate cu greu pădurea tropicală care creşte neîncetat şi se pregăteşte să invadeze spaţiul. Copacii se împletesc unul cu altul, nicio specie nu creşte izolată, ci în strânsă conexiune cu alte câteva. Ficuşii sufocă palmierii, bromeliile sufocă ficuşii, ferigile sunt copaci în toată regula şi au dimensiuni de Jurassic Park, vietăţile mişună prin desişul junglei, păsările cu ţipete metalice cântă nevăzute.
4. Ticos
Fac o paranteză lingvistică. Limba spaniolă vorbită în Costa Rica diferă puţin de spaniola literară. Localnicii folosesc foarte mult diminutivele prin adăugarea sufixului “-ico” sau “-ito”, dar îl preferă pe primul. Nimic nu este la scară normală în vorbire, ci este redus cu diminutive. Un băiat nu este “chiquito”, el este “chiquitico”, deşi corect ar fi “chiquitito”. O rugăminte nu este “una pregunta”, ci “una preguntita” (o rugămințică). Datorită utilizării excesive a acestor diminutive, costaricanii își spun singuri “ticos/ticas” și străinii au împrumutat termenul. Oricum, “costarricense” ar fi fost mult prea lung.
Ţara are 4,5 milioane de locuitori, din care un sfert sunt sunt americani stabiliţi acolo sau care petrec o mare parte din an în Costa Rica. Ei “beneficiază” de tarife diferenţiate la intrarea în orice parc naţional. Am cunoscut un libanez din Fort Lauderdale (USA) care avea un hotel pe malul Atlanticului, la Carribe (Marea Caraibe). Ne spunea că nicaieri în State nu poţi cumpăra teren pe malul mării cu 50 de dolari metrul pătrat, doar cu sume de 100 de ori mai mari. Aşa că mulţi americani s-au stabilit în Costa Rica şi trăiesc într-o frumoasă vacanță.
5. Ajutorul Șamanului
Aleea ne duce până la buza craterului, unde este amenajată o platformă din lemn cu un foișor de observație. Sunt destul de mulți turiști străini dar și costaricani, care se pot deosebi prin îmbrăcăminte: străinii poarta tricouri, jachete soft shell, pantaloni scurți și bocanci, iar ticos poartă haine groase, mănuși, fulare, căciuli, cizme. La 2700 de metri temperatura scade până la 12-15 grade, iar localnicii suferă de frig. Oricum, localnicii adoră să poarte accesorii din lână împletită și o pereche de șosete sau de mănuși din lână este un cadou potrivit. Nici unii, nici alții nu sunt foarte veseli: o negură groasă acoperă craterul și reduce vizibilitatea la câțiva metri. Din când în când se deschide o gaură în ceața albă prin care apar versanții abrupți ai craterului, dar Laguna Caliente (lacul de pe fundul craterului nordic) rămâne ascunsă. Toți așteptăm vremea bună și ne exprimăm sonor dezamăgirea când se pornește o burniță fină, care ne retează complet speranța. Vulcanul ar fi trebuit vizitat până la ora 10 dimineața, înainte ca norii să acopere spectacolul.
Șamanul, cunoscându-mi apetența pentru dulciuri, mă întreabă dacă nu am niște ciocolată în plus. Îi ofer câteva bucățele și îl urmăresc cum se retrage într-un colț al platformei. Poate vrea să mănânce singur, e un om discret. Stă fix, cu mâinile împreunate și mișcă ușor din buze. Încă nu a gustat ciocolata. La un moment dat ia o bucățică, o rupe și o aruncă în crater. Apoi încă una și încă una. “Șamane, arunci ciocolata de la mine?”, mă gândeam cu reproș. Un zumzet surd se pornește și devine o împletitură de voci acolo pe platformă, toți se reped spre balustradă și încep să-i strige pe cei care s-au îndepărtat: “Venga, venga! Mira!” (Vino! Uită-te!).
Negura s-a ridicat, soarele sclipește pe cerul albastru și Laguna Caliente ni se arată în toată splendoarea ei. Azi are culoarea albă a laptelui și respiră abur alb prin fumarole. Craterul este uriaș, are 1.5 km diametru și 300 m adâncime. Versanții sunt negri, sterpi, iar vegetația pitică din jur este un semn al ploilor acide produse de vulcan. Avem vizibilitate în depărtare, pe valea aridă pe unde a curs lava erupțiilor anterioare. Facem poze, profitând de moment. În câteva minute craterul este din nou acoperit de nori, definitiv.
Muchas gracias, senor chaman! Mai târziu am aflat că Profesorul a reușit să îmbuneze cu ciocolată “buenos aliados” (spiritele bune) și le-a cerut să elibereze craterul pentru prietenii lui din România. Mulțumim încă o dată, don Alfredo, pentru spectacolul magnific de care am avut parte.
O potecă pavată te poartă 30 de minute prin junglă până la al doilea crater care este inactiv de zece mii de ani și este plin cu apa rece a Lagunei Botos. Indiferent de anotimp, umezeala din aer face ca solul să fie foarte noroios și poteca este prevăzută cu balustrade pe porțiunile mai înclinate. Vegetația închide bolta deasupra potecii, blocând lumina, și picură neîncetat în semi-întuneric. Din loc în loc sunt spărturi prin care pătrunde lumina și aburul tropical creează o atmosferă de basm. Al doilea crater era și el acoperit de nori din care ploua subțire, dar strădaniile Șamanului și bucățile de ciocolată risipite în frunzele mari de brusturi nu au mai avut efect. Cred că acea domnișoară care s-a așezat lângă șaman în timpul incantației i-a distras atenția Profesorului de la rugăciune, dar a abătut și atenția spiritelor bune de la ciocolată.
6. Cascadele Los Chorros
Pe drumul de întoarcere de la vulcan înspre San Jose ne-am oprit la un alt parc național, Los Chorros (izvoarele), unde Șamanul a insistat să ne ducă. Îi suntem din nou recunoscători. Los Chorros este un parc foarte mic, bine ascuns în pădure. O singură alee de pământ te coboară abrupt printre rădăcinile uriașe alo copacilor până la cele mai frumoase cascade pe care le-am văzut vreodată. În plus, eram singurii vizitatori. Apa verde-azur, puntea șubredă, nările din stâncă prin care țâșnea apa, căderea spectaculoasă de apă – toate formează un decor paradisiac. Am stat pe un bolovan în mijlocul râului și am contemplat, umplându-mă de acele imagini.
7. Negocierea. Furtul
Din starea de contemplare ne-a scos paznicul parcului, care a apărut de nicăieri și ne-a cerut, evident, taxa pentru “gringos” (străini, cel mai adesea americani). Cred că se relaxa și el pe lângă cascade când ne-a auzit. Cum nu avea chitanțierul la el, ci tocmai la poarta de intrare în parc până unde era un urcuș considerabil, a început o negociere la sânge între Antoniu, Șaman și paznic. Încăpățânat, paznicul a preferat să urce poteca abruptă înapoi și să ne ia taxă întreagă la ieșire, cu chitanță.
Negocierea și furtișagurile sunt sport național în Costa Rica. Asta în contextul în care verbul “a fura” nu există sau nu este folosit în Costa Rica. Ticos nu fură, ei găsesc pe jos, ei iau, culeg, adună, recoltează, strâng, salvează, fac orice, însă nu fură. Cum numărul de polițiști este redus, în sate păgubiții își fac singuri dreptate: proprietarii furați cam știu cine fură în satul lor. Dacă le lipsește ceva din casă, se duc în casa hoților, fac un pic de scandal și își recuperează bunurile. Cum spuneam, nu a fost niciun furt, ci doar o forma de împrumut.
Fiica lui Antoniu a fost amenințată cu arma în stația de autobuz și i s-a furat geanta cu laptopul. În bănci sunt mulți paznici înarmați care te lasă să intri numai câte unul, în șir indian. Accesul este permis numai după ce îți percheziționează geanta, și dupa ce îți dai jos ochelarii, pălăria sau șapca de soare pentru a fi filmat de camerele de supraveghere. Casele și curțile sunt împrejmuite cu garduri peste care sunt montați colaci din sârmă ghimpată, însă în loc de țepii de sârmă pe care îi știm sunt niște lame tăioase care taie și cheful și corpul oricărui musafir nepoftit. De fapt aproape ale oricărui musafir, pentru că am văzut destule veverițe și maimuțe care nu se lasă intimidate de aceste mijloace de protecție.
