Stăteam eu în vana cu apă fierbinte făcând baia lunară (nu, că în rest fac duş!) şi citeam Almanahul Academiei Caţavencu pe 2010. De pe preşul din baie mă supraveghea atent Bogus, teckelul nostru negru, aşteptând să ies din vană şi să-mi lingă apa de pe picioare. Mă decid să întrerup lectura pentru a începe procesul de spălare. Arunc almanahul pe covor, lângă vană, şi intru cu capul sub apă să mă ud pe păr înainte de a picura şampon.
Bag capul sub apă şi o aud pe nevastă-mea spunând ceva. Ies imediat de sub apă şi ascult: nimic, era linişte. Mă rog, mi s-o fi părut. Bag din nou capul sub apă şi iarăşi o aud. Trag cu urechea preţ de câteva secunde (că intră şi ea pe aici) şi înţeleg că vorbeşte la telefon cu Alina. Dar unde, sub apă? Scot capul: linişte. Bag capul: ea la telefon cu Alina. Aha, m-am prins, sunetul se propagă mult mai rapid şi mai eficient în apă (în special fierbinte), iar suprafaţa apei acţionează ca un pavilion imens care captează toate sunetele oricât de estompate ar fi.
Mai ascult puţin. Convorbirea se încheie şi apoi aud de sub apă ştirile de la televizor: un bărbat de 32 de ani a murit în vană în urma unui stop cardiac, în timp ce făcea baie cu apă fierbinte. Sar din apă ca ars. Fac bălţi pe covorul din baie. Privirea îmi cade pe coperta almanahului care are un titlu prevestitor: “Happy end-ul la români”. Uhhh, am fost aproape!
P.S. Dacă o fi să mă înec în vreun râu sau lac, să nu strigaţi după mine, că îmi spargeţi timpanul!
