1. Am renunţat la mersul cu maşina la serviciu în favoarea bicicletei; mi-am cumpărat bicicletă, un Altrix Tempest roşu închis, fabricat de Neuzer. Drumurile în oraş în pauza de masă nu mai sunt o problemă, acum nu stau la semafoare şi nici nu caut înnebunit 15 minute un loc de parcare. La întoarcerea spre casă nu mai stau 30 de minute în maşină, ci doar 10 minute pe bicicletă. Fac mişcare către şi dinspre birou, am libertatea să merg pe dealurile din jurul Clujului în weekend-urile când nu pot pleca din oraş.

2. Am început lucrul la proiectul euri.ro pe care îl coceam de mai mult timp. Cam de atunci de când citesc tot ce scrie pe fiecare etichetă. Colegii de serviciu mi-au făcut un cadou minunat de ziua mea, numele de domeniu euri.ro. În felul acesta m-au motivat şi m-au asigurat că-i voi avea cititori fideli. Mulţumesc.

Deşi se vorbeşte mult despre E-uri, aceste chimicale denumite “aditivi alimentari”, informaţia în limba română este dispersată şi, de multe ori, incorectă. Prin euri.ro încerc să informez documentat şi să organizez datele despre E-uri, compilând date ale unor studii recente şi surse credibile pe care le precizez întotdeauna. Muncim să punem o pâine pe masă, dar ştim oare ce conţine ea?

Am cunoscut-o pe Anca in 1991 intr-o tabara de arheologie din Cheile Tureni. Ghemuita, intr-un maieu verde si cu sapca cu cozoroc, facea de una singura munca migaloasa de care ne feream toti - maturatul si periatul obiectelor descoperite. Asa stia ea, sa scoata la lumina ce era mai bun si mai frumos - ulterior s-a dovedit aceasta, Anca formand generatii de studenti.

M-a impresionat si am admirat-o pentru cultura si inteligenta ei sclipitoare. La intoarcerea din tabara am inceput sa citesc prima carte de istorie a filozofiei antice, a lui D. D. Rosca. In naivitatea mea, voiam sa stiu si sa inteleg atatea cate stia si ea - nu realizam pe atunci ca imi va fi imposibil. Ei ii datorez parte din maturizarea mea evidenta dintre clasa a 8-a si a 9-a. Nu a fost singura din familie care m-a educat, mama ei mi-a fost profesoara de fizica iar apoi fratele ei coleg de serviciu.

Anca a tinut sa predea pana in ultima clipa, urmandu-si vocatia de profesoara. Studentii ei au respirat aerul cunoasterii si al libertatii la cursurile unde Anca le-a deschis mintea si le-a largit orizontul.

Mai presus de orice, Anca era un om liber si un spirit liber. Reusea sa inteleaga lumea intr-un mod profund si se bucura de lucruri marunte care puteau trece neobservate. Avea enorma calitate de a iubi oamenii, de a comunica deschis cu oricine, de a cuceri interlocutorii cu zambetul ei molipsitor.

Anca putea sa rada pentru ca lumea inconjuratoare nu avea secrete, ea le descifrase pe toate. Asa ne-o vom aduce aminte, razand.

Odata era sa adorm la frizer de prea multa relaxare, dar la medic am fost intotdeauna incordat, ca un caine la veterinar pe masa de examinare. De data aceasta insa, m-am simtit foarte bine, a fost de departe cea mai placuta experienta la medic. Inca de la intrare mi-au placut atmosfera linistita, lumina estompata si calmul pe care il emana domnul doctor. O voce foarte placuta si linistitoare, o strangere de mana calduroasa si o prezentare simpla: “Buna Mihai, sunt Horatiu”. In aceasta ambianta putea sa-mi dea orice veste legata de sanatate, nu m-as fi ingrijorat de nimic.

Dar vestile au fost nu bune, ci foarte bune. Am inteles ca n-am nimic, dar mi-a spus asta cu cuvinte din dictionar, timp de 20 de minute. Se plimba cu ecograful peste mine si din ce povestea cu asistenta am retinut: “uite ce ficat frumos avem, rinichiul drept arata foarte bine, splina e minunata, vai, dar colecistul e superb, cat de frumos e cudat”. Sunt prieten cu splina, ficatul, rinichiul, ma cunosteam cu stomacul de la un chef si ne mai intepam din cand in cand, dar pe colecist chiar nu-l cunosteam pana acum. L-am descoperit recent, am aflat ca isi face treaba foarte bine si in plus e si frumos din cale-afara. Cum sa nu-l iubesti?

M-am simtit foarte bine la doctorul Horatiu Branda. Calm, relaxat, increzator. In plus, nici nu stiam ca arat atat de bine pe dinauntru. Adevarat, eram alb-negru pe monitorul domnului doctor, dar rosisem de placere ca demult nu mai vazuse “un abdomen atat de frumos”.

Am fost întrebat deseori cum e în peșteră, ce e pe jos sau cum arată pereții. Mi-a fost destul de greu să descriu lumea subterană, nu seamănă cu nimic suprateran, însă frumusețea lumii subpământene este de vină pentru că te lasă fără cuvinte. Nu există plante, nu există animale (cu excepția liliecilor și a câtorva insecte), nu există lumină. Doar umezeală, argilă, apă, pereți de calcar și o temperatură constantă; la prima vedere nu pare un mediu prea prietenos.

Uneori ai de străbătut adevărate labirinturi de galerii strâmte, în care mergi cu burta prin apă și cu spatele lipit de tavan, alteori cobori puțuri adânci pe care curg șuvoaie de apă rece, parcurgi înot lacuri ale căror margini nu se văd sau te lași să aluneci prin găuri de șoarece unde trebuie să expiri tot aerul din plămâni ca să poți trece. Urmează galerii al căror tavan coboară atât de mult încât mai rămân cinci centimetri de aer deasupra nivelului apei, iar apoi săli imense, unde orice punct de reper lipsește pentru că lumina frontalei electrice nu ajunge până la pereți sau la tavan.

Minunile urmează să apară. Florile de piatră trăiesc cu adevărat în acea lume de piatră, draperiile de piatră, subțiri și transparente, protejează pereții acoperiți cu corali și ciorchini de calcit. Cristalele au condiții favorabile de creștere iar perlele de cavernă, formate în bazine mici cu apă pură, o pot împodobi pe zâna peșterii. Mii de stalactite translucide, subțiri cât un fir de spaghetti, coboară din tavan uneori doi-trei metri. Fire invizibile de gips se amestecă și creează o vată de zahăr fină și sclipitoare. Domuri gigantice de calcit, formate in sute de mii de ani, te fac sa te simti mic și umil. Coloane impunătoare te lasă să ghicești locul unde o stalactită și o stalagmită s-au întâlnit pentru prima dată, în urmă cu milenii. Ce loc miraculos pentru a-ți da întâlnire…

Acolo sus ne-am intalnit cu trei amici care cunosteau partia cu ochii inchisi si care se distrau sarind cam cinci metri cu schiurile de pe niste stanci. Am pornit impreuna la vale si partia m-a cucerit din prima. M-a cucerit, adica m-a doborat pe ultimii metri de drum, inainte de a ne da schiurile jos. Am sarit peste buza drumului si am cazut cu trei metri mai jos, oprindu-ma cu urechea si ceafa intr-un trunchi rasturnat, plin de cioturi. Imi trebuie casca! Ulterior si colegii mei s-au oprit intr-un gard de sarma, intr-un sant, si-au scapat telefonul in vale, au zburat de pe schiuri. Un mic tribut platit si o atentionare primita din partea partiei.

Dar dupa acestea magia Carpului ne-a prins pe toti si cautam diverse variante de coborare mai lungi sau mai dificile. Intr-adevar isi merita renumele. Intreg versantul te cheama sa-l descoperi.

Am inregistrat cu GPS-ul varianta “clasica” de coborare, care se poate vedea pe alpinet.org sau se poate descarca de aici.

Later edit: Rezultatul radiografiei la nivelul coloanei cervicale zice ca nu se pun in evidenta modificari osoase traumatice, deci am scapat cu bine. Totul s-ar fi putut termina mult mai grav.

Ne îmbarcăm în caiace la Bucea, unde Crișul este suficient de adânc pentru o astfel de tură. Ne așteaptă 25 de kilometri pe râu, repezișuri, bolovani ascunși, pereți de stâncă, pescari pe mal, copii la scaldă. Exersăm primele manevre într-o zonă liniștită și pornim la drum. Însoțitorii ne fac cu mâna de pe mal, urmând să ne reîntâlnim în câteva locuri de pe drum: la plajele accesibile și in dreptul podurilor.

E soare și ne încălzim repede în costumele de neopren din cauciuc poros negru, mulate pe corp. Unii se mai răcoresc, intenționat sau nu…

Urmează zonele mai dificile, în care trebuie să citești apa și să te înscrii pe cursul ideal, evitând bolovanii de sub apă și obstacolele de pe drum. Caiacul trebuie strunit trăgând cu forță de padelă.

Depășim cascada de travertin din dreptul Peșterii de la Vadu Crișului și ne apropiem de zona de debarcare, unde Mițuba ne așteaptă cuminte pe mal, pregătită să se înhame din nou la greutatea celor nouă caiace.

Apoi e liniște, echipa rasuflă ușurată și fiecare se regăsește pe sine. Ne mai depărtăm unii de alții, să ne retrăim impresiile și să ne tragem sufletul.

P.S. Majoritatea imaginilor sunt făcute de soția mea, care ne-a așteptat cu răbdare pe mal, în punctele de întâlnire.

Una din marile placeri ale acestei activitati sunt sariturile. Daca marmita de la baza cascadei este suficient de adanca si nu contine bolovani ascunsi, “canionistii” pot sari de la inaltime, din varful caderii de apa. O clipa minunata de zbor…

Riscurile exista si nu trebuie ignorate. O ploaie torentiala poate mari considerabil debitul, blocarea sub cascada poate duce la inec sau la fracturarea gatului, curentii din marmita pot fi inselatori. Dar cu prudenta si cu calm te poti bucura de una din cele mai frumoase experiente montane, acvatice si sportive in acelasi timp. Imaginile sunt de la Cascada Cailor de la Borsa si din Cheile Cetii. Le multumesc colegilor de echipa Nicu si Porta pentru fotografiile in care m-au prins si pe mine.

Orice reglaj la echipament are efect imediat, orice greseala poate fi fatala, orice gest trebuie sa fie precis. Scufundarile necesita echipament special, antrenament si practica, testeaza fizicul dar mai ales psihicul, testeaza relatiile dintre oameni. Sport, pasiune, drog? Cate putin din toate.

N-am intrat de mult timp intr-o biserica cu preot si credinciosi, dar la Belis am intrat in biserica scufundata, mai bine zis acoperita cu apele lacului de acumulare. Construita in secolul XIV si inundata in anii ’60, biserica de piatra sta si astazi in picioare, la 15 metri sub luciul apei. Senzatiile si sentimentele au fost amestecate: emotie, curiozitate, teama, frig, dezorientare.

La 20 de metri adancime apa are 6-8 grade, intunericul e aproape de nepatruns, iar in apa tulburata vizibilitatea se reduce pana la varful nasului.

Ce ramane? Senzatia de imponderabilitate, plutirea, zborul. Urcarea si coborarea fara nici un efort. Fantasticele creaturi, constructii, epave si peisaje subacvatice.

Ii multumesc colegului meu de scufundare, Andras, pentru increderea si rabdarea de care a dat dovada si pentru fotografiile de mai jos.

De mult am incetat sa incerc sa mai schimb oamenii, prefer sa-i evit si sa-mi vad de ale mele. Vreau sa merg la serviciu cu placere, acea placere de a intalni oameni si de a-i asculta, de a-i cunoaste si a-i intelege, de a colabora cu ei si pe plan uman. In doua ore de discutii cu noii colegi am schimbat mai multe idei decat intr-un an dincolo. Prefer linistea si buna-intelegere, sinceritatea si transparenta. Vreau sa cred ce mi se spune, fara a pune din start semnul intrebarii. Caut linistea si pacea interioara pe care sa nu mi le tulbure nimic.

Structurile expuse nu se pot povesti, doar privi. Si daca, privindu-le, simti ca sufletul iti rezoneaza cu universul, atunci inseamna ca devii si tu rezervor pentru ploaie si curcubeu.