later edit: pentru că se uită și la om!

Am trei zile libere de Paște și sub nicio formă nu doresc să stau în Cluj. Mai bine zis să dorm în Cluj. Am chef de o tură mai lungă. Speologii nu ies nicăieri, cățărătorii nici ei, bicicliștii nici ei. Nu pentru trei zile. Doresc de ceva vreme să parcurg traseul Cluj-Cheile Turzii pe Bandă Roșie (BR) și să străbat Trascăul pe porțiunea Sălciua-Cheia, pe Cruce Albastră (CA). Plec în Sâmbăta Mare, în ciuda prognozei meteo care arată numai ploaie.

După multe parlamentări cu Dorin, acceptă să mă însoțească o bucată de drum spre Cheile Turzii, dar numai pe asfalt. Îmi iau rucsacul cu haine și mâncare pe trei zile și pornim pe șosea din capătul cartierului Mănăștur. După 1.5 km Dorin are probleme tehnice, nu îi stau plăcuțele în pedale și se întoarce. Urc spre Făget de unul singur. Încep să simt rucsacul tot mai greu, din cauza lui mi se pare că distanța se dublează. La gropi mă presează și el suplimentar pe rinichi și pe perineu. La intersecția cu strada Făgetului mă întâlnesc cu Levi Kertesz și Elisei Miron care îmi dau sfaturi legate de traseu.

Apoi intru pe Bandă Roșie și parcurg pădurea până în Casele Micești. Traseul alternează urcările abrupte cu porțiunile drepte, dar nu mă iartă de noroi, în special în zona mocirloasă cu imenșii trovanți de Feleac. Până în Casele Micești cunosc drumul, apoi sunt mult mai atent la semnele de marcaj. Sunt în pădure bătrănă cu fagi groși, pe un drum de pământ galben bătătorit. Din loc în loc apar bălți mari iar drumul ocolește pe ambele părți.

Ramificațiile sunt destul de multe și pierd marcajul. Ba nu, iată-l, l-am regăsit! Ca un prieten bun, BR apare pictat pe copaci când credeam că am luat-o aiurea. Cu ochii după semne, am timp să văd o pasăre răpitoare foarte mare care decolează din fața mea. Apoi încă una. Pe o coborâre în viteză o insectă îmi intră sub ochelari și bâzâie înnebunită la ochiul meu. Îmi smulg ochelarii cu o mână, din mers, și o eliberez. Ulterior mă gândesc că o mușcătură de albină sau viespe lângă ochi ar fi compromis tura. Bine că am scăpat!

Trunchiuri tăiate se aglomerează lângă drum, semn că sunt în dreptul localităților de pe drumul Cluj-Turda. Ies din pădure și de pe culmea dealului văd lacurile de la Mărtinești. Aha, știu unde sunt, urmează Comșești. Pe câmp țin drumul înainte, pentru că marcajele sunt rare. E soare și sunt încrezător în vremea bună. Intru din nou în pădure și aici pierd marcajul, dar străbat pâlcul până dincolo și ies într-o arătură de unde văd în depărtare tăietura Cheilor Turzii. OK, sunt pe direcția bună!

Cobor în viteză pe lăngă pădure și văd la un moment dat în spate pe unde ar fi trebuit să ies cu marcajul. Apoi drumul urcă pe lângă mai multe mormane de gunoi, dar nu am GPS să le pun pe harta deșeurilor. Încă o coborâre și văd primele case din Comșești. Un câine alb imens mă reperează și o ia în goană spre mine. Îngheț! Ăsta mă face harcea-parcea. Slavă Domnului, e legat pe o sârmă lungă… Dezgheț!

Iar fac ceva și pierd marcajul care să mă scoată în drumul Tureni-Micești, cred că în zona cu câinele. Dar știu altă variantă și ies în zona unde vara crește cel mai frumos lan cu maci pe care l-am văzut vreodată. Abia aștept să vină vara… Apoi ocolesc Tureniul pe lângă cimitir și ies deasupra autostrăzii. Urmează coborârea spre Cheile Turzii, partea din amonte. Am în plan să rămân acolo peste noapte, la căsuțele din lemn, dar nu e absolut nimeni, în afară de un cort pustiu. Aud voci și apar doi tineri la bustul gol venind dinspre Chei. Cu cine ți-ai petrece noaptea de Înviere în cort? Nu pot să nu mă gândesc la Brokeback Mountain…

Continuu spre Borzești, cu gândul să rămân acolo peste noapte. În Petreștii de Mijloc un bătrân mă previne că nu voi găsi pe nimeni să mă găzduiască, pentru că toți sunt bătrâni și se tem. După care a continuat să se plângă că îl ustură când urinează în urma unei operații de prostată. Îmi este sete dar nu vreau să-i mai cer apă, se mișcă greu bietul. Simt oboseala deja și m-aș opri. Colac peste pupăză, începe ploaia. Colac peste colacul de peste pupăză, o iau greșit înspre Mănăstirea Petreștii de Sus și mai pierd timp. În curând se întunecă. În jurul meu începe să tune, iar eu sunt în câmp deschis. Un câine blănos îmi dă târcoale.

Ajung plouat și obosit în Borzești după 42 km. La prima casă cer adăpost și după o scurtă evaluare că nu am intenții rele mă primește d-na Mariana. Semnal la telefon am numai în vârful unui deal apropiat, de unde văd seara curcubeul iar noaptea văd fulgerele cum luminează tot orizontul. Am camera mea neîncălzită, dar unde patru pești de sticlă îmi veghează somnul. Însă nu dorm, ci mergem la slujba de Înviere.

D-na Mariana este o femeie văduvă, în jur de 60 de ani. La biserică bărbații se uită la noi dar nu o salută. D-na Mariana este foarte amuzată, că precis se întreabă consătenii cu cine a venit ea la Înviere… Îmi dă sfaturi cum să pup icoana, cum să stau în rând cu bărbații; apoi asist la cea mai atipică slujbă, în care copiii părintelui sunt cantori sau spun rugăciuni, în care “Christos a înviat din morți” se cântă pe o melodie necunoscută, clopotarul uită să mai tragă clopotele și unul din cântăreți începe “Mulți ani trăiască” pentru că “azi e ziua popii, băăă!”.

După un somn adânc pornesc pe la 9 dimineața spre Buru. Urmează coborârea despre care Levi îmi spusese că nu o voi uita. Mai întâi mă orientez cu busola ca să nimeresc drumul înierbat, apoi admir cețurile dimineții cum se ridică de pe Valea Ierii. În depărtare se vede masivul Piatra Secuiului. Un Iisus pe cruce străjuiește drumul, înconjurat de o tufă de măceș. Coborârea este dură, pe un drum adâncit ca un jgheab, plin de noroi, cu multe crengi agățătoare coborâte la nivelul umerilor. Ajung la asfalt și merg amonte 25 km spre Sălciua. Mi se pare foarte lung drumul ăsta pe asfalt, încep să-mi pierd răbdarea și îmi scade moralul. Știu că mai am mult de mers azi și asfaltul naibii nu se mai termină. Pe drum admir abruptul Bedeleului și cascada Șipote la vărsarea ei în Arieș.

Trec puntea dinainte de Sălciua și opresc la primul magazin pentru alimentare. Este Duminica Paștelui, dar magazinul este deschis pentru că familia e acasă. D-na se uită circumspect la mine: nu doresc să urc spre Vânătara pe drumul nou de mașină, ci prin pădure. După 3 km ajung la intrarea maiestuoasă în Huda lui Papară. Portalul înalt de 35 de metri se cască aidoma unei guri negre uriașe. În trecut, înainte să înțeleagă hidrologia zonei, oamenii locului credeau că viiturile care ies din peșteră sunt provocate de solomani, creaturi puternice care sălășluiau în peșteră. De aici și termenul de solomonari, vrăjitori care se luptau cu solomanii. Trec de hudă și încep urcușul abrupt spre culme, împingând bicicleta.

În pădure se pornește ploaia. Am de ales: cobor puțin până la prima casă sau mă bazez pe protecția pădurii. Nu am timp de pierdut, continuu la deal. Ploaia se întețește, vreau să mă adăpostesc și văd la baza Peretelui Bulzului o gură de peșteră. Pornesc într-acolo dar pe povârniș sunt urme de pământ răscolit. Dintr-odată peștera îmi seamănă izbitor cu un bârlog de urs și renunț la adăpost. Mai merg o vreme și găsesc un bolovan uriaș sub care încap fără probleme și stau de ploaie. Odihnă binevenită, pentru că mai am de împins la bicicletă până sus. Într-un final sunt sus la troiță, urmărit permanent de mirosul de rahat în care intrasem cu roata din spate undeva la baza urcușului.

Peisaj incredibil, măreț, împresionant. Muntele Mare cu limbi de zăpadă, rezervația Scărița-Belioara, Cheile Poșegii, abruptul Bedeleului pe care l-am înconjurat într-o tură frumoasă acum mulți ani, cu Porta, sub abrupt schitul Sub Piatră care arată ca o miniatură, iar de partea cealaltă peretele vânăt al ponorului Vânătara unde se adună apele din trei văi înainte de a intra în peșteră. Nu mă mai satur să admir priveliștea. A meritat tot efortul și tot mirosul, sunt împăcat cu mine, e o stare specială care îmi dă energie pentru următoarea porțiune pe care nu o cunosc. Sunt sus în culme, singur dar nu mă simt singur deloc, ud dar nu îmi pasă, obosit dar cu resurse pentru a continua.

Urmez traseul Cruce Albastră spre Valea Poienii și Brădești. Peisajul se schimbă, nu mai am priveliști, doar un drum noroios care urcă insesizabil. În Valea Poienii baba Leontina mă conduce prin sat să mă apere de câini. Nu era niciun câine, dar avea chef să povestească. Îi transmite salutări d-lui Dinu Mititeanu și d-nei Marlene, pe care îi întâlnise nu cu mult timp în urmă. “Zi-i lui domnu’ doctor de dinți din Cluj că Leontina îl salută”. Începe să mă doară genunchiul stâng și drumul continuă să urce tot mai tare. Urcarea finală spre Brădești o fac pe jos. Este numai ora 3, ori eu plănuisem să stau peste noapte în Brădești. E prea devreme și oricum nu mai am chef de căutat adăpost. Un copil îmi cere bicicleta să dea niște ture până când stau din nou de ploaie și mănânc pe o măsuță sub un acoperiș din placaj.

Refac planul: spre Cheia nu am de ce să cobor, pentru că nu pot trece Cheile Râmețului prin apă, iar să trec mai departe în Valea Galdei nu-mi surâde pentru că între timp se făcuse ora 4. Ah, genunchiul ăsta… Decid că pornesc spre Aiud pe drumul de țară, iar din satul Râmeț să cobor pe lângă Cheile Mănăstirii și să râmăn la Cabana Râmeț peste noapte. Urc din nou în șa, urc pe drum, trag de mine. Din vârful dealului văd un nou curcubeu deasupra Cheilor Aiudului care sunt scăldate în soare, iar în partea cealaltă Cheile Râmețului și ale Mănăstirii îmi arată cât de mult am de venit la vale.

Pe drumul în serpentine iau viteză mare, mă bucur de viteză și mă încarc cu forțe proaspete. Cobor cu ochii spre stâncile însorite, în timp ce mă scutură bicicleta la 45 km/h. Pe creasta Cheilor Mănăstirii doua femei își plimbă pisica în lesă. Nebunul satului îmi propune să mă cazeze el, dacă plătesc bine. Are ochii împăienjeniți de alcool și umblă pe drum să caute semnal la mobil, deși era semnal perfect acolo. Dispar pe coborârea spre Mănăstirea Râmeț. Uuuu, asta e dură, numai bolovani, mărăcini, balegi. La o intersecție un localnic mă trimite la Teiuș pe drumul nou, asfaltat parțial, dar aleg să cobor pe bolovanii mei. Un spin îmi stă contră și fac pană pe față. Nu am leviere la mine și cauciucurile astea ies mai greu cu mâna. Rezolv pana sub picături de ploaie, pierd 30 de minute cu totul. Sunt din nou obosit, coborârea m-a stors.

Ideea de a merge direct la Teiuș prinde contur, odată cu ea încep calculele. Mai am 20 km până la gara, trenul ajunge în Cluj pe la 10 și ceva seara, înseamnă că e în Teiuș pe la 8 seara. Gonesc pe asfaltul proaspăt și neted, drumul coboară constant și stârnesc câinii de pe drum, dar nu mă ajunge niciunul. Ba da, era unul cât pe ce, dar apăs în pedală și ajung la 40 km/h. Renunță el, pentru ca eu am un tren de prins. Ajung în gară cu 15 minute înainte de tren. O conving pe casierița să îmi dea bilet că mă descurc eu cu conductorul pentru bicicletă.

Pe tren beau un litru de lichide și mănănc. Am parcurs 85 km azi, în total 127 km. Cu ochii pe cele trei hărți, rememorez fragmente din traseu și fac planuri pentru altele. Multe altele, pentru că harta e plină de drumuri, poteci și marcaje. Iar un pic de mers la întâmplare, de dormit la întâmplare sau de ploaie nu strică… Dimpotrivă, sporesc farmecul unei ture.

duioșie, post-mortem

răsfoiesc în 5 a lunii
ce anume crezi, cumetre?
ușile de sub chiuvetă
lecturează apometre

Făcând apel la rămășițele de amintiri de la lecțiile de istorie, Imperiul Roman s-a întins în Europa și Africa de Nord. Acolo unde s-a impus definitiv a făcut-o inițial prin violență, apoi prin limbă (nu vă gândiți la prostii) și prin civilizație. Regiunea Ungariei de azi n-a fost sub ocupația Imperiului Roman, vom vedea ce efect benefic are acest fapt.

Nițică genetică

Genetica ne învață, printre altele, despre combinarea genelor de la cei doi părinți, cu probabilitatea X ca o genă să apară la copil venind dinspre mamă sau dinspre tată. La nivel de multe generații, populația rezultată va avea media caracteristicilor părinților, cu oarece zvâcniri de gene recesive. Altfel spus, dacă o regiune populată este ocupată de o altă populație, urmașii lor vor avea media caracteristicilor celor două popoare.

Romanii venind din Italia actuală au ocupat multe regiuni din Europa, să luăm pentru exemplificare țările latine: Portugalia, Spania, Italia, Franța și România. Să ne uităm acum la mărimea medie a penisului bărbaților din aceste state, conform graficului găsit pe slicker.ro

Portugalia – 13.19 cm
Spania – 13.85 cm
Italia – 15.74 cm
Franța – 16.01 cm
România – 12.73 cm

click să se facă mare (poza)

Romanii au venit cu ai lor 15.74 cm și au însămânțat – evident, genetic, pentru că nu erau agricultori – regiunile amintite. Cum se face că românii au penisul cel mai mic din toată Europa? Simplu, pentru că geții/dacii găsiți aici îl aveau și mai mic, iar media a dat rușinoasa lungime de 12.73 cm. E și normal, având în vedere că istoria consemnează că dacii erau mari băutori de vin, înseamnă că nu-și utilizau prea mult organul, și cum funcția creează organul… Asta îmi aduce aminte de un banc:

Un tip merge la farmacie și întreabă:
- Bună ziua, aveți prezervative?
- Da domnule, avem, ce mărime doriți?
- Sunt pe mărimi? se miră el. Nu știam!
- Da, sunt pe mărimi. Puteți alege mărimea care vi se potrivește cel mai bine.
- Ăăăă, pe micimi nu aveți?

Am rămas la românii noștri, având cel mai mic penis. La granița dintre secolele IX-X vine invazia maghiarilor care se stabilesc în Ungaria de azi. Ei bine, Ungaria este țara care conduce în clasamentul mărimii penisului, cu 16.51 cm. Romanii nu ocupasera Ungaria, deci marimea penisului lor nu a fost influențată de latini. Dacă ungurii ar fi trecut prin Ardeal, în mod sigur ar fi schimbat ordinea în clasament și românii n-ar mai fi fost pe ultimul loc. Barem 5 mm să mai fi crescut datorită ungurilor, să depășim Irlanda și ai lor 12.78 cm!

E clar, din păcate, ungurii nu au trecut prin Ardeal. Bineînțeles, mai există și alte explicații. Vă aștept cu idei.

Dedesubt
Vreau masca de scafandru,
Să le fac în ciudă viermilor
Când încearcă să-mi intre în nas.

Dedesubt
Vreau butelia de aer umflată de tine,
Să respir din parfumul tău,
Să pot adormi liniștit.

Mi-a plăcut că:

• a apărut concurență la pârtia de la Băișoara, care deținea monopolul zonei și care are nevoie de o renovare serioasă
• zona pârtiei Buscat este foarte frumoasă, lângă Șesul Cald și Pietrele Mărunte
• există telescaun
• nu am stat foarte mult la coadă, maxim 12-15 minute în ora de vârf
• există trei pârtii: albastră, roșie, neagră
• există locuri de parcare
• există tunuri de zăpadă

Nu mi-a plăcut că:

• pârtiile roșie și neagră erau închise (dar m-am dat pe ele)
• pârtiile roșie și neagra sunt cam scurte
• pârtiile sunt prost întreținute, înghețate, cu denivelari mari între urmele de ratrack, cu bulgări mari de gheață
• cititoarele de cartele de la îmbarcarea pe telescaun făceau probleme
• debarcarea de pe unele scaune se făcea cu dificultate, bara de protecție fiind înțepenită sub scaun
• poți cumpăra numai cartele cu 1, 4, 11 urcări sau abonament pe zi (nu se pot cumpăra 3 urcări)
• e scump: am plătit 126 de lei pentru 19 coborâri și tot nu am fost satisfăcut de schi

Cu un drum am testat și o pereche de schiuri all-mountain model Fischer Heat 76 2010, 121-76-103 cu radius de 17m. Tari, grele, rigide, nu păreau impresionate de bulgării întăriți, cu grip excelent pe zăpadă dură, bulgări și gheață, niște tănculețe cu o energie fantastică în cozi și care se simt bine la viteză mare și la viraje mai largi. Sunt făcute pentru un schior advanced-expert care știe ce să ceară de la ele.

Toate caracteristicile tehnice trimit către această concluzie: miez de lemn, ranforsat cu Air Carbon (un material high-tech din industria aerospațială), Sandwich Sidewall (miezul de lemn are un înveliș dublu din Titanal), grip instantaneu datorită Dynamic Grip Control (trei tăieturi longitudinale în față și în spate). Aș putea spune că schiurile au salvat ziua de schi.

Mihai & Șerban

Spre Pietrele Mărunte

Spre Sud

Vârful Buscat

Fischer Heat 76

- De cine îți place? O.M.
- De cine îți place din clasa ta? O.M.
- Cu cine vrei să dansezi la discotecă? O.M.
- Te-ai sărutat vreodată cu cineva? NU.
- Ai vrea să să săruți pe cineva? DA.
- Pe cine? O.M.

Oana M era cu un cap mai înaltă decât mine, mai solidă și zâmbea tot timpul. Aveam mari probleme dacă să-i privesc zâmbetul sau sânii. De pe wall-urile colegilor am descoperit că și Marius i-a dat like Oanei. Mă gândeam că dacă Oana și cu mine avem note bune iar Marius nu, atunci el nu prea are șanse. Dar aveam să descopăr că am pornit cu șanse egale. Asta am aflat în excursia cu clasa la Bușteni.

Era luna noiembrie și diriginta organizează o excursie cu trenul la Bușteni. Ca de obicei, primul drum îl fac în beci. Pivnița blocului este de fapt un adăpost pentru timp de război, cu ziduri groase, uși metalice masive, toalete stricate, becuri de 12V arse, conducte de ventilație și multi șobolani. Odată am dus un arici acolo ca să prindă șobolanii, dar din păcate i-au făcut de petrecanie. Altădată am prins cu fratele meu un șobolan care se ascunsese într-o țeavă din care ne topeam plumbi pentru pescuit. Am astupat una din guri și l-am inundat, dar nu s-a înecat și a reușit să fugă. Cum becurile erau mai mult arse și nu funcționau întrerupătoarele, întotdeauna mergeam cu lumânarea în beci. Uneori mâzgăleam cu fumul lumânării forme negre pe conductele de ventilație.

Mama nu punea murături, bulion sau zacuscă, iar sticlele și borcanele zăceau goale în pivniță. La fiecare mișcare auzeam șobolanii cum aleargă pe rafturile ticsite cu sticle și pline de căcați de șobolan. Știti cum arata căcații de șobolan? Ca niște sâmburi de măsline în miniatură. Nu știu pe unde mureau șobolanii sau dacă mureau, că n-am văzut niciunul mort, iar ei erau din ce în ce mai mulți. La fel și căcații lor. Urăsc mirosul de urină de șobolan!

Ah, dar nu am spus de ce mă duceam în beci înainte de fiecare excursie: ca să adun sticlele și borcanele, să le spăl și să le duc la centrul de reciclare. Beciul cu sticle era un fel de cont de economii la vedere. Cu banii strânși puteam să-mi plătesc excursia sau să am măcar bani de buzunar.

Odată m-am dus cu iubita mea din clasa a șaptea, Bianca, să vindem sticle. Sticlele ei! Am cărat două cărucioare cu sticle de la gară până în centru și am stat la coadă să le predăm, cam jumătate de zi ne-am distrat astfel. Eu n-am văzut niciun ban. A doua zi ne-am despărțit. Altădată am vândut în piață o grămadă mare de pere aduse de la țară de altă iubită de-a mea, Olga. Treceam în clasa a zecea și maică-sa ne-a trimis să vindem perele că nu avea ce face cu ele. Era în august, fix de ziua mea, maică-sa nu știa că eu împlineam 15 ani iar Olga uitase. I-am spus numai seara, după ce am stat vreo 4 ore în piață iar mie îmi pierise tot cheful. Am lăsat perele nevândute să putrezească pe folia de nailon și a doua zi ne-am despărțit.

Cum spuneam, am vândut sticlele și m-am ales cu excursia. Unii părinți veniseră cu noi să nu o lase pe dirigintă singură. Printre ei era și mama unui coleg, o femeie înaltă care era pilot de raliu și avea țâțe mari. De la legănatul trenului i se legănau sânii, simultan cu mintea mea amețită deja. După excursie, într-o vizită la colegul meu, i-am făcut o surpriză mamei lui și i-am spălat aragazul care era negru de jeg și de arsură. A fost cel mai murdar aragaz pe care l-am văzut în viața mea, dar l-am dovedit. Am vrut să o impresionez, așa că l-am demontat tot, l-am băgat în vană și l-am spălat cu periuța. Nu mai contează că aveam pielea arsă de la soluția de curățat Triumf, i-am stârnit admirația. Dar asta urma să se întâmple…

Deocamdată suntem în prima seară la Bușteni, în sala de mese transformată ad-hoc în discotecă. Eram pregătit de dans, în sensul că golisem jumătate din spray-ul meu Alex verde și mă îmbrăcasem cu o flanelă albă adusă de fratele meu din Italia. Doamne, ce bine arătam! Ca să-l citez pe prietenul meu Clio: “oai fain îs, fute-m-aș”. Apare Marius agitat după primul dans cu Oana: l-a mângâiat pe obraz. Poftim?? Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Oana mea?? Îmi iau inima în dinți și o invit la dans. Îmi laudă parfumul și mă atinge fin cu dosul degetelor pe obraz. O strâng și mai tare în brațe. Se apleacă și își lipește obrazul de al meu care era deja roșu și fierbinte. Și cam atât… simțeam că încep o nouă etapă. Pe naiba, nu mai simțeam nimic, eram în transă. Al doilea dans s-a petrecut întocmai.

Colegii de cameră au văzut scena și mi-au folosit a doua jumătate de spray, eram ca niște cocote masculine iar camera noastră trăsnea a parfum. Dar spray-ul Alex verde n-a mai avut efectul scontat, sau nu cu partenerele lor de dans. Și nici eu n-am mai dansat cu Oana în seara aceea, nici nu prea știu de ce. Am înțeles abia la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când colegele de clasă ne-au spus: acum arătați și voi a bărbați!

În beci, un băiat cu hormonii în floare ardea conductele de ventilație cu lumânarea, scriind cu funingine “Oana M”. Facebook-ul se mutase pentru o vreme în pivniță.

Teleschiul Moschi a funcționat, iar pârtia era liberă, cu multe hopuri și cu zăpadă afânată. E cu totul alt stil de schiat, pe cozile schiurilor, lăsat mult mai jos și cu genunchii din gumă. Pot spune ca de 2 lei pe Moschi mă dor picioarele cât de 30 de lei pe Șuior (3 ture).

Duminică dimineața pârtia de la Șuior era proaspăt bătută, am schiat pe urme de ratrack, a fost euforic. A fost primul schi din acest sezon, pentru acomodare și antrenament înainte de Austria. O parte din poze îi aparțin lui Laci, mulțumesc. Cealaltă parte și filmarea sunt făcute cu un telefon Nokia E6.

Iată anul 2011 al lui Mircea, cu realizări importante, prezentat chiar de el: http://www.epix.ro/jurnal/2011/12/2011.html