- De cine îți place? O.M.
- De cine îți place din clasa ta? O.M.
- Cu cine vrei să dansezi la discotecă? O.M.
- Te-ai sărutat vreodată cu cineva? NU.
- Ai vrea să să săruți pe cineva? DA.
- Pe cine? O.M.

Oana M era cu un cap mai înaltă decât mine, mai solidă și zâmbea tot timpul. Aveam mari probleme dacă să-i privesc zâmbetul sau sânii. De pe wall-urile colegilor am descoperit că și Marius i-a dat like Oanei. Mă gândeam că dacă Oana și cu mine avem note bune iar Marius nu, atunci el nu prea are șanse. Dar aveam să descopăr că am pornit cu șanse egale. Asta am aflat în excursia cu clasa la Bușteni.

Era luna noiembrie și diriginta organizează o excursie cu trenul la Bușteni. Ca de obicei, primul drum îl fac în beci. Pivnița blocului este de fapt un adăpost pentru timp de război, cu ziduri groase, uși metalice masive, toalete stricate, becuri de 12V arse, conducte de ventilație și multi șobolani. Odată am dus un arici acolo ca să prindă șobolanii, dar din păcate i-au făcut de petrecanie. Altădată am prins cu fratele meu un șobolan care se ascunsese într-o țeavă din care ne topeam plumbi pentru pescuit. Am astupat una din guri și l-am inundat, dar nu s-a înecat și a reușit să fugă. Cum becurile erau mai mult arse și nu funcționau întrerupătoarele, întotdeauna mergeam cu lumânarea în beci. Uneori mâzgăleam cu fumul lumânării forme negre pe conductele de ventilație.

Mama nu punea murături, bulion sau zacuscă, iar sticlele și borcanele zăceau goale în pivniță. La fiecare mișcare auzeam șobolanii cum aleargă pe rafturile ticsite cu sticle și pline de căcați de șobolan. Știti cum arata căcații de șobolan? Ca niște sâmburi de măsline în miniatură. Nu știu pe unde mureau șobolanii sau dacă mureau, că n-am văzut niciunul mort, iar ei erau din ce în ce mai mulți. La fel și căcații lor. Urăsc mirosul de urină de șobolan!

Ah, dar nu am spus de ce mă duceam în beci înainte de fiecare excursie: ca să adun sticlele și borcanele, să le spăl și să le duc la centrul de reciclare. Beciul cu sticle era un fel de cont de economii la vedere. Cu banii strânși puteam să-mi plătesc excursia sau să am măcar bani de buzunar.

Odată m-am dus cu iubita mea din clasa a șaptea, Bianca, să vindem sticle. Sticlele ei! Am cărat două cărucioare cu sticle de la gară până în centru și am stat la coadă să le predăm, cam jumătate de zi ne-am distrat astfel. Eu n-am văzut niciun ban. A doua zi ne-am despărțit. Altădată am vândut în piață o grămadă mare de pere aduse de la țară de altă iubită de-a mea, Olga. Treceam în clasa a zecea și maică-sa ne-a trimis să vindem perele că nu avea ce face cu ele. Era în august, fix de ziua mea, maică-sa nu știa că eu împlineam 15 ani iar Olga uitase. I-am spus numai seara, după ce am stat vreo 4 ore în piață iar mie îmi pierise tot cheful. Am lăsat perele nevândute să putrezească pe folia de nailon și a doua zi ne-am despărțit.

Cum spuneam, am vândut sticlele și m-am ales cu excursia. Unii părinți veniseră cu noi să nu o lase pe dirigintă singură. Printre ei era și mama unui coleg, o femeie înaltă care era pilot de raliu și avea țâțe mari. De la legănatul trenului i se legănau sânii, simultan cu mintea mea amețită deja. După excursie, într-o vizită la colegul meu, i-am făcut o surpriză mamei lui și i-am spălat aragazul care era negru de jeg și de arsură. A fost cel mai murdar aragaz pe care l-am văzut în viața mea, dar l-am dovedit. Am vrut să o impresionez, așa că l-am demontat tot, l-am băgat în vană și l-am spălat cu periuța. Nu mai contează că aveam pielea arsă de la soluția de curățat Triumf, i-am stârnit admirația. Dar asta urma să se întâmple…

Deocamdată suntem în prima seară la Bușteni, în sala de mese transformată ad-hoc în discotecă. Eram pregătit de dans, în sensul că golisem jumătate din spray-ul meu Alex verde și mă îmbrăcasem cu o flanelă albă adusă de fratele meu din Italia. Doamne, ce bine arătam! Ca să-l citez pe prietenul meu Clio: “oai fain îs, fute-m-aș”. Apare Marius agitat după primul dans cu Oana: l-a mângâiat pe obraz. Poftim?? Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Oana mea?? Îmi iau inima în dinți și o invit la dans. Îmi laudă parfumul și mă atinge fin cu dosul degetelor pe obraz. O strâng și mai tare în brațe. Se apleacă și își lipește obrazul de al meu care era deja roșu și fierbinte. Și cam atât… simțeam că încep o nouă etapă. Pe naiba, nu mai simțeam nimic, eram în transă. Al doilea dans s-a petrecut întocmai.

Colegii de cameră au văzut scena și mi-au folosit a doua jumătate de spray, eram ca niște cocote masculine iar camera noastră trăsnea a parfum. Dar spray-ul Alex verde n-a mai avut efectul scontat, sau nu cu partenerele lor de dans. Și nici eu n-am mai dansat cu Oana în seara aceea, nici nu prea știu de ce. Am înțeles abia la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când colegele de clasă ne-au spus: acum arătați și voi a bărbați!

În beci, un băiat cu hormonii în floare ardea conductele de ventilație cu lumânarea, scriind cu funingine “Oana M”. Facebook-ul se mutase pentru o vreme în pivniță.

Teleschiul Moschi a funcționat, iar pârtia era liberă, cu multe hopuri și cu zăpadă afânată. E cu totul alt stil de schiat, pe cozile schiurilor, lăsat mult mai jos și cu genunchii din gumă. Pot spune ca de 2 lei pe Moschi mă dor picioarele cât de 30 de lei pe Șuior (3 ture).

Duminică dimineața pârtia de la Șuior era proaspăt bătută, am schiat pe urme de ratrack, a fost euforic. A fost primul schi din acest sezon, pentru acomodare și antrenament înainte de Austria. O parte din poze îi aparțin lui Laci, mulțumesc. Cealaltă parte și filmarea sunt făcute cu un telefon Nokia E6.

Iată anul 2011 al lui Mircea, cu realizări importante, prezentat chiar de el: http://www.epix.ro/jurnal/2011/12/2011.html

12 canioane coborâte pe coardă, însumând vreo 4000 de metri diferență de nivel
2 peșteri parcurse
1 scufundare la Beliș
5 trasee de cățărare parcurse în Cheile Turzii

1.500 km parcurși cu bicicleta
1.600 metri diferență de nivel pe Transfăgărășan, urcați pe bicicletă

400 de ore lucrate pentru proiectul “Let’s Do It, Romania!”
2 apariții la televiziune
3.350 lei pentru facturile de mobil

Cel mai reprezentativ număr este:
106 zile sau după-amieze petrecute în afara Clujului

Cel mai important este că nu mi-a ajuns!

Mai bine stau lângă cuptor
Și-ascult altă colindă
Pe-un mp3 cu difuzor
Plasat lângă oglindă.

Dacă pornește a cânta
Mirobolantul Hrușcă,
Cățelu-ncepe-a scheuna
Și pun mâna pe pușcă!

O să rezolv definitiv
Crăciunul efemer,
Vreau liniște în jurul meu
Și nici picior de ler.

Altminteri nicio șansă n-am
Ca iarna, cu zăvodul,
Să stau eu liniștit în pat
Fără s-aud rapsodul.

Frontalele luminează suficient de mult pe urcare, când avem viteză mai mică. Încercăm să urcăm în paralel, cu geamul mat peste ledurile Petzl XP pentru a lumina difuz poteca. Drumul din pădure e acoperit complet cu frunze ruginii care foșnesc sub roți și care maschează pietrele sau gropile. În fața mea, Dorin zboară peste ghidon și se rostogolește. Un bolovan mare i-a barat drumul și roata din față. Scuipă tot pământul din gură, stăm puțin, își revine, ni se face frig, pornim. Nici nu ne dăm seama cum ajungem la intersecția Drumul Sfântul Ion cu Drumul Sălicii, suntem încălziți de la urcuș. Liniștea adâncă și efortul fizic ne induc multă relaxare.

Apoi alegem urcușul printre case și pădure spre radarul din Feleacu, o pantă susținută unde ne distanțăm unul de altul, Dorin trage mult mai bine la deal. Derapez pe pământul prăfos și cad cu picioarele prinse în pedale. Dorin nu se mai vede. Într-un exercițiu de singurătate, îmi sting și frontala. Este întuneric ca în peșteră, în orice direcție mă uit. Pedalez apoi să-l ajung pe Dorin și ieșim în câmpul de lângă radar, știm asta după OZN-ul luminat roșu din apropiere.

De acolo se vede tot orașul, este fantastic. Cineva are aniversarea azi, se văd artificii colorate spre Mănăștur. La Mulți Ani! Facem rapid câteva poze și ne închidem toate fermoarele. Urmează coborârea pe întuneric. Viteza ne este limitată de raza lanternelor și de frig. Degetele îngheață pe frâne, prin mănușile duble. Degetele de la picioare îngheață și ele, în ciuda protecțiilor termice. Pe zona de asfalt pe care o traversăm este gheață destul de groasă, semn că sunt câteva grade bune sub zero. Coborâm spre oraș, ne salutăm în grabă, suntem înfrigurați. Sezonul urmează să se încheie.

Cu bicicleta noaptea

Dorin 1

Dorin 2

Începem, de data aceasta mai devreme, ediţia 2011 a Acţiunii “Dăruim”. Mai devreme pentru că ediţiile anterioare ne-au învăţat că e bine să avem suficient timp la dispoziţie pentru a colecta sumele dar mai ales pentru a alcătui listele cu copiii care vor beneficia de pachete. Daţi-ne voie să vă reamintim – considerăm că e bine să o facem în fiecare an – scopul acestei acţiuni.

Dăruim nu şi-a propus să mute munţii, să execute gesturi măreţe, cu tracţiune din partea Crăciunului. Am rămas, chiar şi acum, iată, la a şasea iarnă, la o acţiune care se bazează doar pe încrederea reciprocă, prietenească, la o rază de acţiune restrânsă. La acţiuni punctuale, la selecţia atentă a destinatarilor (cu riscul reproşurilor pe care unele cadre didactice ni le fac). La munca pe bază de voluntariat. Faptul că am rămas la aceste proporţii ne limitează, e adevărat, puterea de a face bine, dar ne-a permis să rămânem cu picioarele pe pământ şi să construim un eveniment durabil.

Dăruim şi-a propus să ajute punctual, cu pachete de Crăciun, copiii nevoiaşi, izolaţi în mediul rural din Mureş şi, graţie lui Mihai, şi în Cluj (şi avem şi aici o excepţie în mediul urban, copiii de la Şcoala 7 din Tg. Mureş, o clasă specială cu copii cu dificultăţi). Copii pentru care mersul la grădiniţă/şcoală e o şansă (probabil că ei nici măcar nu conştientizează asta) de a se educa şi a primi lumină. Fapt care trebuie încurajat. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, majoritatea lor nu va avea de Crăciun nimic sub brad (nici măcar bradul, de fapt), iar noi vrem să completăm această lipsă.

Învăţăm la fiecare ediţie. Am învăţat cum să facem pachete mai bune, cum să le alcătuim în aşa fel încât să ajungă la cât mai mulţi copii. Am învăţat să desluşim în comunicarea cu unele cadre didactice semne care ne anunţau că pachetele nu ar fi ajuns la copiii care aveau reală nevoie de ele, şi acolo am evitat să mai mergem. Am tăiat de pe listă destinaţii şi am adăugat altele noi. Am întâlnit oameni cu foarte mult bun simţ şi modeşti – doamna Steluţa, de la Valea Izvoarelor, ne-a telefonat anul trecut să ne spună că grupa ei va primi pachete de altundeva şi că mai bine să ducem la alţii, lucru rar întâlnit.

Nu uitaţi, important este să contribuiţi cu cât puteţi: acel cât de puţin se va transforma prin energia Dăruim într-un pachet care va ajunge la un copil! Echipa Dăruim vă stă acum la dispoziţie pentru donaţii, iar blogul (daruim.blogspot.com) şi pagina de Facebook Dăruim vă vor informa constant despre desfăşurarea acţiunii.

Termenul de încheiere al etapei de colectare de fonduri va fi 15 decembrie, dar vă rugăm să ne contactaţi din timp pentru a ne permite să planificăm eficient bugetul.

Cu drag,
Dăruim

Adi, Angela, Emma, Mircea, Larisa, Anca, Mihai, Daniel

Dacă ți-e mai ușor să contribui la Dăruim 2011 prin intermediul meu, mă poți contacta la:

t: 0745.58.77.18
t: 0740.33.30.30
e: mihai.savu@gmail.com
RO18 INGB 0000999900469582, ING Bank

însă nu m-a învățat să zbor,
poate că nu știa nici el pe atunci,
ar putea să mă învețe acum, se pricepe bine
fiindcă zboară liber de ceva timp

Un grup de bătrâni octogenari care cântă. Buena Vista Social Club? Nu, ci aromânii fârșeroți din Cogealac, județul Constanța. Vocea lor pătrunde cu ușurință până în adâncurile ființei, atingând și ultima fibră. Muzică arhaică, fără instrumente, asemănătoare corului bizantin, muzică ce povestește simplu balade despre păcurari și obiceiurile lor, despre fete tinere și câini credincioși.

Patru bătrâni simpatici care poartă pălărie, costume gri, cațe stilizate și mărgele, patru voci care te fac să tremuri de emoție. Sunt sunetele întipărite în ADN-ul originar protoromân cu care rezonează celulele oricărui descendent din acest neam. Cu ele se împletește și vocea lui Grigore Leșe, cu inflexiuni, cu suișuri și coborâșuri.

Este o muzică statică, așezată, cleioasă ca un aluat greu. Este muzica ce se lipește de suflet, pentru că acolo a existat dintotdeauna, de când străbunii dacoromânilor umblau cu oile. Sunetele curg amețitor ca într-un ritual, ca într-un descântec.

Poate chiar acel descântec aromân pentru salvarea de la moarte a unei fete tinere și pregătirea ei pentru nuntă. Însă fata știe că nu supraviețuiește și o trimite pe sora ei mai mică la întâlnirea cu socrii. Ce altă dovadă mai bună de continuitate decât că în satele românești se practică obiceiul ca sora mai mică să țină locul miresei bolnave?

Muzică polifonică de încrețit carnea, venită din străfundurile istoriei, povestită de bătrânii din Cogealac, de ascultat în concert dar și înregistrată pe CD.