Acolo sus ne-am intalnit cu trei amici care cunosteau partia cu ochii inchisi si care se distrau sarind cam cinci metri cu schiurile de pe niste stanci. Am pornit impreuna la vale si partia m-a cucerit din prima. M-a cucerit, adica m-a doborat pe ultimii metri de drum, inainte de a ne da schiurile jos. Am sarit peste buza drumului si am cazut cu trei metri mai jos, oprindu-ma cu urechea si ceafa intr-un trunchi rasturnat, plin de cioturi. Imi trebuie casca! Ulterior si colegii mei s-au oprit intr-un gard de sarma, intr-un sant, si-au scapat telefonul in vale, au zburat de pe schiuri. Un mic tribut platit si o atentionare primita din partea partiei.

Dar dupa acestea magia Carpului ne-a prins pe toti si cautam diverse variante de coborare mai lungi sau mai dificile. Intr-adevar isi merita renumele. Intreg versantul te cheama sa-l descoperi.

Am inregistrat cu GPS-ul varianta “clasica” de coborare, care se poate vedea pe alpinet.org sau se poate descarca de aici.

Later edit: Rezultatul radiografiei la nivelul coloanei cervicale zice ca nu se pun in evidenta modificari osoase traumatice, deci am scapat cu bine. Totul s-ar fi putut termina mult mai grav.

Orice reglaj la echipament are efect imediat, orice greseala poate fi fatala, orice gest trebuie sa fie precis. Scufundarile necesita echipament special, antrenament si practica, testeaza fizicul dar mai ales psihicul, testeaza relatiile dintre oameni. Sport, pasiune, drog? Cate putin din toate.

N-am intrat de mult timp intr-o biserica cu preot si credinciosi, dar la Belis am intrat in biserica scufundata, mai bine zis acoperita cu apele lacului de acumulare. Construita in secolul XIV si inundata in anii ’60, biserica de piatra sta si astazi in picioare, la 15 metri sub luciul apei. Senzatiile si sentimentele au fost amestecate: emotie, curiozitate, teama, frig, dezorientare.

La 20 de metri adancime apa are 6-8 grade, intunericul e aproape de nepatruns, iar in apa tulburata vizibilitatea se reduce pana la varful nasului.

Ce ramane? Senzatia de imponderabilitate, plutirea, zborul. Urcarea si coborarea fara nici un efort. Fantasticele creaturi, constructii, epave si peisaje subacvatice.

Ii multumesc colegului meu de scufundare, Andras, pentru increderea si rabdarea de care a dat dovada si pentru fotografiile de mai jos.

Structurile expuse nu se pot povesti, doar privi. Si daca, privindu-le, simti ca sufletul iti rezoneaza cu universul, atunci inseamna ca devii si tu rezervor pentru ploaie si curcubeu.

Prima imagine de pe lac a fost un debarcader abandonat, unde un paianjen batran isi tesuse panza pentru milioanele de tantari care ieseau inainte de apusul soarelui.

Apoi am urcat pe deal, deranjand de sub frunze multe insecte cu trompa, insetate de sange tanar. Am contemplat apusul intre o palma pe ceafa si una pe picior pe care ni le aplicam reciproc, sa reducem numarul intepaturilor.

Dupa ce a trecut valul naprasnic de tantari, Radu a stat cuminte si relaxat toata seara, “ca la fotograf”.

Peste noapte broastele de pe lac au dat un regal acustic incat abia am inchis ochii, iar ceasurile ne-au trezit la 5:30 dimineata, sa profitam de lumina rasaritului. Cand am ajuns in foisorul pentru observat pasari a pornit ploaia, cerul era acoperit, asa ca am facut poze la ce urma sa fie micul dejun.

Am avut totusi parte si de putina lumina si ceata, cat sa nu ne para rau ca am venit de la corturi pana in foisor.

Radu a stat din nou cuminte, ”ca la fotograf”.

Am prins in sfarsit si corcodeii.

Apoi am plecat catre Sic.

La Sic am avut placerea sa vedem casele albastre ale sicanilor, costumele populare purtate cu mandrie la biserica, pe nenea Ion Petean, unul din putinii romani din sat intre multi “tatari”.

Dar mai ales ne-a incantat rezervatia naturala de stufarisuri. O intindere de stuf cat vezi cu ochii din care rasareau cateva foisoare pentru observat pasarile. Un podet de lemn pornea timid sa ne conduca in interior, dar apoi am vazut ca traverseaza lanul de stuf si uneste toate foisoarele. Pe partea cealalta o fantana cu cumpana, o masina si o bariera amplasata in mijlocul campului erau singurele semne care ne incredintau ca nu suntem pe alta planeta.

Podetul de lemn reuseste desecretizarea stufului. Am avut privilegiul de a pasi prin miezul stufului, pe unde nici omul si nici barca nu pot patrunde. Este o senzatie stranie de plutire, de zbor razant de barza.

In perioada cand frigul urca de la talpi catre genunchi se petrec multe schimbari: satenii curata campul si ard toate uscaturile din gradina, regia de termoficare face teste de presiune, soferii isi verifica antigelul, cauciucurile si franele, ursii si vidrele – impreuna cu multe rozatoare marunte – se pregatesc de hibernare, oile se intorc de la munte si refuza sa mai dea lapte iar strugurii isi storc dulceata din prima bruma.

Emotia vremii reci se intinde prin tot corpul si nu stii daca te scutura frigul sau fiorul. Un inceput de panica se instaleaza si in curand devine concret: “Vine iarna! Eu cu ce ma imbrac?”

Pentru toti speriatii de frig, pentru cei fara adapost sau fara lemne de foc, porneste ca un zvon abia simtit, ca un bulgaras mic de zapada, vestea ca la Negreni se va tine “Fechetaul” (in maghiara fekete = negru). In scurt timp vestea e transmisa de la om la om si toti simt elanul care in final ii va purta la Fechetau.

Targul de la Negreni este un fenomen aparte, este un blender gigant in care se amesteca toate nationalitatile cu toate obiectele imaginabile. Numarul de perechi posibile om-obiect este infinit iar mintea nu poate cuprinde deodata acest infinit. De aceea e nevoie de mai multe repere.

Sa alegem ca repere inceputul si sfarsitul, pe care le intalnim si in lumea cinematografiei. Filmul incepe cu “Moskfilm” si se termina cu “Konec filma” (ah, asta era mai demult). Indraznesc sa spun ca cinematograful este in esenta static: la cinematograf te asezi in scaun si stai, iar prin fata ochilor se deruleaza mai multe destine, activitati, obiceiuri.

Targul insa nu are aceste repere. Nu incepe si nu se termina niciodata, el exista mereu pentru ca se vorbeste tot timpul despre el. Marfa cumparata acolo isi continua drumul si ajunge in alte targuri. Neavand inceput si nici sfarsit, vizitarea targului nu poate incepe si nici nu se poate incheia. Asa ca explorarea targului trebuie facuta fotografic, cadru cu cadru. Aici e sectiunea de covoare, aici de haine, aici de blanuri, aici de mititei, aici de turta dulce, aici de radiouri si lampi cu petrol si aici de pantofi.

- Ba nu, aici e de pantofi!
- Ba nu, aici!
- Si aici!
- Si aici!

Zaharia Stancu si-ar fi pierdut inspiratia necesara lui “Descult” daca ar fi trecut prin targ. Trei sferturi din marfa sunt numai pantofi de firma. Gabor, Ecco, Salomon, Adidas, Ara, Scholl se inghesuie in aceiasi saci, pe aceleasi folii de nailon, in aceleasi sacose de rafie. Nu se uita unii la altii pentru ca sunt incolonati frumos pe mii de metri patrati si lucesc de curatenie. Pantofii asteapta sa porneasca la drum, asta e tot ce stiu ei sa faca.

Toate modelele din toate epocile se intalnesc la targ. Opinci, galosi scobiti in cauciuc de masina (garantati treizeci de mii de kilometri), botfori, ghete, sandale, bocanci, adidasi, pantofi de gala, de seara, de lac, botine, ciocate, cizme de cowboy, de cauciuc, de piele fina si moale concurand cu pulpa doamnei pe care o vor imbraca.

Mii de picioare si zeci de mii de degete au protejat acesti pantofi, poate s-au intalnit candva pe o strada a lumii, poate s-au calcat unii pe altii in autobuz, poate au stat candva impreuna, sprijiniti de un zid in pozitii indecente.

Stapanii lor de acum, gaborii, ii lauda in cuvinte pompoase si ii farmeca pe cumparatori prezentandu-le calitatile nemaivazute si nemaiauzite ale pantofilor. Prin pielea lor groasa nu trec nici apa si nici frigul, bombeul luceste de-ti ia ochii, calcaiul e solid si nervos ca un pinten, sireturile rezista tuturor intemperiilor iar talpa e cusuta numai cu ata de matase.
In ciuda nenumaratelor calitati, pretul pantofilor e mic. Trecuti de prima tinerete, nu mai alearga nici ei ca odinioara si nici nu mai rezista la fel de mult.

- Auz’! Cat cei pa ei?
- Trei sute!
- Nooo… scump!
- Da’ mata’ cat dai?
- O suta!
- Hai da doua si ti-i dau.
- O suta!
- Hai ca ti-i las la o suta cincizeci. Ai tai sunt.
- O suta!
- No da banii!

Cam asa decurge tranzactia. Pantofii nu au nici un cuvant de spus, sunt martorii muti ai unui comert al carui sens le scapa. Ei stiu doar sa protejeze umbland si asta vor face pana in ultima zi.

Numai un gabor smecher striga in gura mare:
- Orice pereche doua sute!
- Cumpara domnita, eu nu ma targuiesc, doua sute, ca la Fechetau!