Proiectul de lege referitor la modificarea legii ariilor protejate (OUG 57/2007) va restrange masiv si abuziv practicarea turismului si a sporturilor montane.

In aceste zile la Parlament se pregateste un proiect de lege care modifica regimul legal al ariilor protejate, afectand mare parte din masivele montane din Carpati. Daca va fi aprobat in forma lui actuala, se vor institui restrictii si interdictii extrem de dure si nejustificate pentru toate formele de turism activ nemotorizat si sport montan, adica drumetie, speologie, alpinism, escalada, mountain-bike, schi de tura, free-ride, parapanta, deltaplan, rafting, canyoning.

E vorba, printre altele, de:
- interdictia totala de a parasi traseele turistice marcate (desi in multe masive montane nici nu sunt aproape deloc trasee marcate, sau sunt doar cateva), indiferent de mijlocul de deplasare: pe jos, pe schiuri, pe bicicleta, pe cal
- interdictia totala de campare in afara camping-urilor special amenajate (desi in majoritatea masivelor montane nu exista deloc campinguri amenajate, si chiar unde exista sunt foarte putine si prin amplasare nu acopera nevoile turismului montan)

Daca nu esti de acord cu acest proiect de lege, daca nu vrei sa stai departe de Maria Sa Muntele, semneaza aceasta petitie.
Nu esti singurul, in prima zi s-au adunat 1000 de semnaturi.
http://www.alternativetm.ro/47/624/nu-vrem-garduri-pe-munte

Scena 2: O furnică se plimbă singură pe o minge mare, albastră, care plutește pe o baltă.

Scena 3: Copilul întâlnește mingea. Nu se mai jucase niciodată cu mingea. Scoate mingea din baltă și simte cum îi zvâcnește piciorul. Vede furnica pe minge. Nu mai povestise cu nimeni de mult timp.

Tu ce ai alege între joacă și discuții, între ludic și comunicare?

În imagini: vulcanii noroioși Pâclele Mari și Pâclele Mici, jud. Buzău.

Povesteam aici cum am ajuns în Costa Rica în anul 2009 și care au fost primele impresii. În continuare relatarea vizitei la Vulcanul Poas, unul din cei mai cunoscuți din Costa Rica, și la cascadele Los Chorros.

Costa Rica este o ţară cu un relief predominant vulcanic, având în jur de 200 de vulcani din care 100 sunt activi. Acest lanţ vulcanic face parte din Inelul de Foc al Pacificului care înconjoară întreg Oceanul Pacific. Vulcanul Poas (2708 m alt.) este unul dintre vulcanii activi ai țării, cea mai recentă erupţie a sa având loc în ianuarie 2008 când au murit 40 de oameni. Curios ca tot în ianuarie, dar un an mai târziu – în 2009, a fost un cutremur foarte puternic care a dărâmat case şi a provocat masive alunecări de teren, iar în ianuarie 2010 a erupt vulcanul Turrialba. În mod sigur, ianuarie nu este o lună bună pentru vizite. Noi am vizitat parcul naţional “Volcan Poás” împreună cu Cătălina, Antoniu şi Şamanul. Drumul prin provincia Alajuela a fost extrem de întortocheat, schimbările de direcţie ne-au ameţit de tot. Nu aş mai fi recunoscut drumul parcurs nici sub hipnoză! Noroc că Şamanul ştia drumul şi ne-a dus fără probleme. E drept că pe drum existau indicatoare, dar nu mică ne-a fost mirarea când dupa indicatorul de 27 de km a urmat unul de 35 de km, apoi unul de 19 km, apoi încă unul de 30. Probabil că la marcarea drumului muncitorii aveau toate indicatoarele în maşină dar le montau complet aleator. Am renunţat să mai avem încredere în ele. De altfel, nici localnicii nu se descurcă mai bine. Sunt dornici să te ajute, dar mai mult te încurcă: îţi arată cu mâna să o iei la “derecha” (dreapta), dar cu gura spun “izquierda” (stânga). Trebuie să-ţi astupi urechile şi să te uiţi după mâna care arată calea cea bună.

Şamanul a pornit casetofonul şi, pe ritmuri latino-americane, a început să cânte. Drumul traversează “cafetales” (plantaţii de cafea), agricultura cafelei fiind cea mai importantă ramură din ţară iar Costa Rica este un mare exportator. Arborii de cafea sunt pitici pentru a putea fi culeşi mai ușor. După câţiva ani întreg cafetal-ul se replantează cu arbori mai tineri, iar cei batrâni devin lemn de foc. La colţuri de stradă în San Jose sunt mici magazine unde se vinde “pollo asado” (pui rotisat) făcut la foc de lemne cu rădăcinile acestor arbori de cafea. Aroma fumului, a lemnului de cafea şi condimentele speciale fac din “pollo asado” o delicatesă care nu trebuie ratată.

La intrarea în parcul național Poas avem prima experienţă a tarifelor diferenţiate: “ticos” plătesc 2 dolari iar “gringos” 10 dolari. Noi am fost români get-beget, adică am tăcut mâlc şi ne-am dat drept “ticos”, lăsându-l pe Şaman să ne cumpere biletele reduse.

Şamanul este un om cu un puternic cult al prieteniei şi are prieteni în toată lumea cu care se vizitează des. Cu câteva luni înainte de sosirea noastră, Şamanul a avut musafiri din Franţa pe care i-a găzduit mai multe zile. Au petrecut în continuu zile în șir, Şamanul s-a îmbrăcat în costumul tradiţional ritualic şi a făcut incantaţii. Obosiţi, dar şi surescitaţi, dimineaţa pe la 6 au hotărât brusc să plece spre Vulcanul Poas. Şamanul a condus două ore până la intrarea în parc. Intrarea şi ieşirea maşinilor se face pe două alei paralele, între ele fiind o insuliţă cu iarbă. Cu câţiva metri înainte de această insuliţă Şamanul a adormit la volan şi s-a oprit cu maşina fix în stâlpul care separă aleile. Dar aşa e el, generos, impulsiv, cultivat, şarmant, tăcut şi înţelept deopotrivă.

Intrarea în parc este străjuită de brusturi cu frunze de 180 cm diametru. Te poți intinde sub frunze și nu îți ies nici capul, nici picioarele. Apoi aleea străbate cu greu pădurea tropicală care creşte neîncetat şi se pregăteşte să invadeze spaţiul. Copacii se împletesc unul cu altul, nicio specie nu creşte izolată, ci în strânsă conexiune cu alte câteva. Ficuşii sufocă palmierii, bromeliile sufocă ficuşii, ferigile sunt copaci în toată regula şi au dimensiuni de Jurassic Park, vietăţile mişună prin desişul junglei, păsările cu ţipete metalice cântă nevăzute.

4. Ticos

Fac o paranteză lingvistică. Limba spaniolă vorbită în Costa Rica diferă puţin de spaniola literară. Localnicii folosesc foarte mult diminutivele prin adăugarea sufixului “-ico” sau “-ito”, dar îl preferă pe primul. Nimic nu este la scară normală în vorbire, ci este redus cu diminutive. Un băiat nu este “chiquito”, el este “chiquitico”, deşi corect ar fi “chiquitito”. O rugăminte nu este “una pregunta”, ci “una preguntita” (o rugămințică). Datorită utilizării excesive a acestor diminutive, costaricanii își spun singuri “ticos/ticas” și străinii au împrumutat termenul. Oricum, “costarricense” ar fi fost mult prea lung.

Ţara are 4,5 milioane de locuitori, din care un sfert sunt sunt americani stabiliţi acolo sau care petrec o mare parte din an în Costa Rica. Ei “beneficiază” de tarife diferenţiate la intrarea în orice parc naţional. Am cunoscut un libanez din Fort Lauderdale (USA) care avea un hotel pe malul Atlanticului, la Carribe (Marea Caraibe). Ne spunea că nicaieri în State nu poţi cumpăra teren pe malul mării cu 50 de dolari metrul pătrat, doar cu sume de 100 de ori mai mari. Aşa că mulţi americani s-au stabilit în Costa Rica şi trăiesc într-o frumoasă vacanță.

5. Ajutorul Șamanului

Aleea ne duce până la buza craterului, unde este amenajată o platformă din lemn cu un foișor de observație. Sunt destul de mulți turiști străini dar și costaricani, care se pot deosebi prin îmbrăcăminte: străinii poarta tricouri, jachete soft shell, pantaloni scurți și bocanci, iar ticos poartă haine groase, mănuși, fulare, căciuli, cizme. La 2700 de metri temperatura scade până la 12-15 grade, iar localnicii suferă de frig. Oricum, localnicii adoră să poarte accesorii din lână împletită și o pereche de șosete sau de mănuși din lână este un cadou potrivit. Nici unii, nici alții nu sunt foarte veseli: o negură groasă acoperă craterul și reduce vizibilitatea la câțiva metri. Din când în când se deschide o gaură în ceața albă prin care apar versanții abrupți ai craterului, dar Laguna Caliente (lacul de pe fundul craterului nordic) rămâne ascunsă. Toți așteptăm vremea bună și ne exprimăm sonor dezamăgirea când se pornește o burniță fină, care ne retează complet speranța. Vulcanul ar fi trebuit vizitat până la ora 10 dimineața, înainte ca norii să acopere spectacolul.

Șamanul, cunoscându-mi apetența pentru dulciuri, mă întreabă dacă nu am niște ciocolată în plus. Îi ofer câteva bucățele și îl urmăresc cum se retrage într-un colț al platformei. Poate vrea să mănânce singur, e un om discret. Stă fix, cu mâinile împreunate și mișcă ușor din buze. Încă nu a gustat ciocolata. La un moment dat ia o bucățică, o rupe și o aruncă în crater. Apoi încă una și încă una. “Șamane, arunci ciocolata de la mine?”, mă gândeam cu reproș. Un zumzet surd se pornește și devine o împletitură de voci acolo pe platformă, toți se reped spre balustradă și încep să-i strige pe cei care s-au îndepărtat: “Venga, venga! Mira!” (Vino! Uită-te!).

Negura s-a ridicat, soarele sclipește pe cerul albastru și Laguna Caliente ni se arată în toată splendoarea ei. Azi are culoarea albă a laptelui și respiră abur alb prin fumarole. Craterul este uriaș, are 1.5 km diametru și 300 m adâncime. Versanții sunt negri, sterpi, iar vegetația pitică din jur este un semn al ploilor acide produse de vulcan. Avem vizibilitate în depărtare, pe valea aridă pe unde a curs lava erupțiilor anterioare. Facem poze, profitând de moment. În câteva minute craterul este din nou acoperit de nori, definitiv.

Muchas gracias, senor chaman! Mai târziu am aflat că Profesorul a reușit să îmbuneze cu ciocolată “buenos aliados” (spiritele bune) și le-a cerut să elibereze craterul pentru prietenii lui din România. Mulțumim încă o dată, don Alfredo, pentru spectacolul magnific de care am avut parte.

O potecă pavată te poartă 30 de minute prin junglă până la al doilea crater care este inactiv de zece mii de ani și este plin cu apa rece a Lagunei Botos. Indiferent de anotimp, umezeala din aer face ca solul să fie foarte noroios și poteca este prevăzută cu balustrade pe porțiunile mai înclinate. Vegetația închide bolta deasupra potecii, blocând lumina, și picură neîncetat în semi-întuneric. Din loc în loc sunt spărturi prin care pătrunde lumina și aburul tropical creează o atmosferă de basm. Al doilea crater era și el acoperit de nori din care ploua subțire, dar strădaniile Șamanului și bucățile de ciocolată risipite în frunzele mari de brusturi nu au mai avut efect. Cred că acea domnișoară care s-a așezat lângă șaman în timpul incantației i-a distras atenția Profesorului de la rugăciune, dar a abătut și atenția spiritelor bune de la ciocolată.

6. Cascadele Los Chorros

Pe drumul de întoarcere de la vulcan înspre San Jose ne-am oprit la un alt parc național, Los Chorros (izvoarele), unde Șamanul a insistat să ne ducă. Îi suntem din nou recunoscători. Los Chorros este un parc foarte mic, bine ascuns în pădure. O singură alee de pământ te coboară abrupt printre rădăcinile uriașe alo copacilor până la cele mai frumoase cascade pe care le-am văzut vreodată. În plus, eram singurii vizitatori. Apa verde-azur, puntea șubredă, nările din stâncă prin care țâșnea apa, căderea spectaculoasă de apă – toate formează un decor paradisiac. Am stat pe un bolovan în mijlocul râului și am contemplat, umplându-mă de acele imagini.

7. Negocierea. Furtul

Din starea de contemplare ne-a scos paznicul parcului, care a apărut de nicăieri și ne-a cerut, evident, taxa pentru “gringos” (străini, cel mai adesea americani). Cred că se relaxa și el pe lângă cascade când ne-a auzit. Cum nu avea chitanțierul la el, ci tocmai la poarta de intrare în parc până unde era un urcuș considerabil, a început o negociere la sânge între Antoniu, Șaman și paznic. Încăpățânat, paznicul a preferat să urce poteca abruptă înapoi și să ne ia taxă întreagă la ieșire, cu chitanță.

Negocierea și furtișagurile sunt sport național în Costa Rica. Asta în contextul în care verbul “a fura” nu există sau nu este folosit în Costa Rica. Ticos nu fură, ei găsesc pe jos, ei iau, culeg, adună, recoltează, strâng, salvează, fac orice, însă nu fură. Cum numărul de polițiști este redus, în sate păgubiții își fac singuri dreptate: proprietarii furați cam știu cine fură în satul lor. Dacă le lipsește ceva din casă, se duc în casa hoților, fac un pic de scandal și își recuperează bunurile. Cum spuneam, nu a fost niciun furt, ci doar o forma de împrumut.

Fiica lui Antoniu a fost amenințată cu arma în stația de autobuz și i s-a furat geanta cu laptopul. În bănci sunt mulți paznici înarmați care te lasă să intri numai câte unul, în șir indian. Accesul este permis numai după ce îți percheziționează geanta, și dupa ce îți dai jos ochelarii, pălăria sau șapca de soare pentru a fi filmat de camerele de supraveghere. Casele și curțile sunt împrejmuite cu garduri peste care sunt montați colaci din sârmă ghimpată, însă în loc de țepii de sârmă pe care îi știm sunt niște lame tăioase care taie și cheful și corpul oricărui musafir nepoftit. De fapt aproape ale oricărui musafir, pentru că am văzut destule veverițe și maimuțe care nu se lasă intimidate de aceste mijloace de protecție.

vulcanul poas

intrarea in parcul national

poteca amenajata prin jungla

flori in parcul national

norii acopera craterul

turistii asteapta

samanul face vraji

norii incep sa se ridice

se vede cate ceva

valea de curgere a lavei

fumarole

se vede craterul

brusturi giganti

arbori de feriga

specii amestecate

bromelii parazite

blair witch project

tunel spre al doilea crater

unde frumoasa tica

a abatut atentia samanului

si a spiritelor

bambus la 2700m

bromelie

flori si ferigi

masina functionala prinsa

de o alunecare de teren

spre cascadele Los Chorros

trecem puntea spre narile

din care tasneste apa

apare marea cascada

in mijlocul junglei

un loc secret unde contempli

maretia naturii

La Negreni poți merge să cumperi, să negociezi, să vezi sau să pozezi. Am făcut câte puțin din toate, dar fără să uit nicio clipă că la târg vii fără să-ți faci planuri de acasă. Nu vei găsi niciodată ceea ce cauți, dar vei avea surprize foarte plăcute cumpărând diverse obiecte fără o utilitate clară. Cel mai greu este să spargi gheața și să faci prima achiziție. Aici mă descurc bine, întotdeauna încep cu o căciulă de polar pentru colecție, dupa care urmează și altele.

Malaxorul face jocurile: te poate purta către cortul cu ceramică în stil german de care îți doreai în secret de câteva luni, sau către ceasurile cu pendul, mari cât un dulăpior, din care are și bunica. Poți ajunge la cutiile cu tacâmuri unde cauți o linguriță solidă de scobit în înghețată, sau la cortul unde se vând săbii, cuțite și pumnale de care nu ai nevoie. Poți nimeri lângă o cutie magică plină cu ceasuri vechi, unde zărești un Molnja de buzunar cu capac gravat din argint și de unde n-ai mai pleca, sau nimerești la fotoliile noi, dar “de epocă”, tapițate cu roz. Totul e să ai răbdare și să te bucuri de drum, să observi marfa și să-ți vină idei. Mai devreme sau mai târziu, rămas în șuvoi, găsești și cutia rotundă de tablă cu un peisaj de iarnă pictat, căreia nu poți să-i reziști. În fond, imediat încep pregătirile de Crăciun.

vedere de pe pod

cutii cu veselă nemțească

inele din fimo

pantofi cu acordeoane

de toate pentru toți

malaxorul

italbolt

fotoliile stil - roz

vată de zahăr - roz

o poza lui ăsta micu'

fascinanții pantofi

câmpia de schiuri

de pe pod

râșnițe vechi

timpul trece

Primele nouă și ultimele două titluri sunt versurile de început și de sfârșit ale monologului lui Jaques.

Imaginile sunt din Barcelona (Sagrada Familia, Parc Guell, Placa Espanya, Mercat de la Boqueria, Font Magica de Montjuic, Museu Nacional d’Art, Placa Catalunya, La Rambla, Casa Mila, Port Vell), din Tarragona (Forumul Roman, Amfiteatrul, Playa Tarragona, portul, Via de William Bryant, Catedral de Tarragona, Avinguda de Catalunya) și din PortAventura (Tutuki Splash).

All the world's a stage

And all the men and women merely players

They have their exits and their entrances

And one man in his time plays many parts

His acts being seven ages. At first the infant

Mewling and puking in the nurse's arms

And then the lover, sighing like a furnace

A woeful ballad, made to his mistress' eyebrow

A world too wide for his shrunk shank

A world too high for his limited sight

A world too deep for his limited knowledge

A world with magic places to kiss and love

But with blue feelings too

Some places are crowded

And some places are void

The doors may be locked for his steps

Or may be hidden underground

Some people live within a painting

And some play on a colourful stage

Some of them struggle to pass the obstacles

To find the piece of heaven

And the fountain of immortality

They plunge into deep waters

Get soaked and become nearly drowned

But they have to reach their goal

The goal is the magic fountain

Circled by red spikes

That plays music and dances

But it's hard to climb the pillars on the way there

And the slippery walls

And the high towers of solitude

Some people will run far away to escape from reality

To live in a dream

Maybe in a fairy tale

Or in a perpetual change between them

Some are too afraid to struggle or to run away

Beyond this immense world

With its narrow paths

They just STOP and cry

For this beautiful world

They all played their own life on many scenes

Last scene of all, that ends this strange eventful story

Sans teeth, sans eyes, sans taste, sans everything

Acolo sus ne-am intalnit cu trei amici care cunosteau partia cu ochii inchisi si care se distrau sarind cam cinci metri cu schiurile de pe niste stanci. Am pornit impreuna la vale si partia m-a cucerit din prima. M-a cucerit, adica m-a doborat pe ultimii metri de drum, inainte de a ne da schiurile jos. Am sarit peste buza drumului si am cazut cu trei metri mai jos, oprindu-ma cu urechea si ceafa intr-un trunchi rasturnat, plin de cioturi. Imi trebuie casca! Ulterior si colegii mei s-au oprit intr-un gard de sarma, intr-un sant, si-au scapat telefonul in vale, au zburat de pe schiuri. Un mic tribut platit si o atentionare primita din partea partiei.

Dar dupa acestea magia Carpului ne-a prins pe toti si cautam diverse variante de coborare mai lungi sau mai dificile. Intr-adevar isi merita renumele. Intreg versantul te cheama sa-l descoperi.

Am inregistrat cu GPS-ul varianta “clasica” de coborare, care se poate vedea pe alpinet.org sau se poate descarca de aici.

Later edit: Rezultatul radiografiei la nivelul coloanei cervicale zice ca nu se pun in evidenta modificari osoase traumatice, deci am scapat cu bine. Totul s-ar fi putut termina mult mai grav.

Orice reglaj la echipament are efect imediat, orice greseala poate fi fatala, orice gest trebuie sa fie precis. Scufundarile necesita echipament special, antrenament si practica, testeaza fizicul dar mai ales psihicul, testeaza relatiile dintre oameni. Sport, pasiune, drog? Cate putin din toate.

N-am intrat de mult timp intr-o biserica cu preot si credinciosi, dar la Belis am intrat in biserica scufundata, mai bine zis acoperita cu apele lacului de acumulare. Construita in secolul XIV si inundata in anii ’60, biserica de piatra sta si astazi in picioare, la 15 metri sub luciul apei. Senzatiile si sentimentele au fost amestecate: emotie, curiozitate, teama, frig, dezorientare.

La 20 de metri adancime apa are 6-8 grade, intunericul e aproape de nepatruns, iar in apa tulburata vizibilitatea se reduce pana la varful nasului.

Ce ramane? Senzatia de imponderabilitate, plutirea, zborul. Urcarea si coborarea fara nici un efort. Fantasticele creaturi, constructii, epave si peisaje subacvatice.

Ii multumesc colegului meu de scufundare, Andras, pentru increderea si rabdarea de care a dat dovada si pentru fotografiile de mai jos.

Structurile expuse nu se pot povesti, doar privi. Si daca, privindu-le, simti ca sufletul iti rezoneaza cu universul, atunci inseamna ca devii si tu rezervor pentru ploaie si curcubeu.