In viata zilnica sunetele ne inconjoara din toate partile. Unele sunt clinchete de clopotei, rasete cristaline, soapte ale indragostitilor, fosnetul frunzelor. Altele sunt infricosatoare: scrasnet de frane, tipete de durere, plansete sfasietoare. Dar cel mai adanc sunet, care iti intra in carne ca o gheara si care te strange de gat, care iti invadeaza memoria si iti rascoleste sufletul este sunetul care vesteste sfarsitul. Poate fi un ultim suspin, un oftat, un geamat sau un horcait, dar este sunetul fara de intoarcere. Din acest moment nimic nu mai poate fi ce-a fost.
Pentru cei mai multi sunetul fara de intoarcere este sunetul primei lopeti de pamant peste cutia de lemn din groapa, este atunci cand vrei sa opresti timpul in loc si sa-l mai vezi inca o data pe cel drag, ca sa-ti intiparesti figura lui in minte cat poti de bine. Cu cat auzi mai multe sunete din acestea, cu atat esti mai singur pe lume si mai batran. Iar daca traiesti sa le auzi pe toate, in afara de al tau, esti nemuritor.
Acum cateva zile am asistat la un accident, un batran care a cazut in cap din caruta. Craniul i se crapase si i se vedea iesind creierul albicios. Treceam cu masina pe acolo, am oprit, iar Anca si un medic rezident au incercat sa-l resusciteze timp de 25 de minute. La fiecare apasare pe torace ii paraiau coastele subrede, la fiecare suflat de aer in plamani emana un miros greu de grajd si de alcool. L-au scos pentru cateva clipe din stopul cardio-respirator si atunci am auzit din nou acel sunet inconfundabil, ultima suflare. Dupa aceea totul a fost in zadar. Sufletul i-a pornit prin tunelul cu lumina alba.
Nu de mult am participat la o inmormantare. Nu cunosteam numele trecutului in nefiinta si am nimerit din greseala in capela unde se tinea ceremonia bietului domn Grigore Rusu. De cum am intrat ne-am oprit in usa si prin multimea de oameni am cautat din ochi familia. Pana sa o recunoastem ne-am pomenit cu cate o lumanare aprinsa infipta sub nas si cu un “D-zeu sa-l odihneasca”. Degeaba ne-am tot uitat in toate partile, nu era inmormantarea cu pricina. Ce era sa facem? Rudele indoliate ne-au inconjurat si nu puteam fugi pur si simplu. Asa ca a trebuit sa mai stam pana la prima pauza a parintelui, cand s-a deschis usa si am reusit sa o zbughim afara, cu tot cu lumanari. Ne-au prins chiar bine, pentru ca la urmatoarea capela nu mai impartea nimeni lumanari.
Nu se mai imparteau lumanari, dar se imparteau soapte. Parintele impartea soapte catre cei doi cantori care nu stiau poezia pe de rost, iar el le sufla. Le-a tot suflat pana cand scena era ridicola, si atunci a trimis dupa o carte de rugaciuni, sa le dea sa citeasca. Surpriza a fost ca cei doi nu stiau sau nu vedeau sa citeasca. Si mai tare s-au incurcat. Si mai rau s-au balbait. Totul a culminat cu discursul parintelui de dupa cantare, care ne-a informat: “Dragii mei, nu va uitati la cadavrul de pe masa ca la un cadavru, el este mai mult decat un cadavru.” Da, poate ca era de fapt doua cadavre, ca in reclama la Dove in care, cu aceiasi bani, tanti si-ar fi putut cumpara mai multe sapunuri obisnuite, poate doua.
Sunetul ultimului bulgare aruncat in groapa cheama la datorie personajul cheie al inmormantarilor. Nu, nu este preotul, ci este chintesenta gandirii romanesti. Degeaba a cantat preotul “desertaciune sunt toate”, omul-cheie cu par alb isi ia munca in serios. Desertaciune sunt si sicriul scump si inflorat, si coroanele cu flori, si cavoul impunator. Sicriul putrezeste, florile se ofilesc, cavoul se surpa. Nu mai conteaza daca dupa doua zile coroanele si florile mai sunt sau nu la locul lor, omul cu par alb isi face munca plin de importanta. Are o sticla plina cu ulei de motor uzat si toarna cate un capacel pe fiecare floare din fiecare coroana, ca sa nu se fure. Cel putin 100 de capacele toarna la fiecare inmormantare, totul se umple de ulei de motor, dar el este multumit. Spiritul acesta distrugator este mostenit de pe vremea lui Stefan cel Mare, cand razesii otraveau fantanile si incendiau holdele din calea navalitorilor. Asa si acum, se distrug coroanele din calea hotilor, dar se distrug sentimentele si gandurile asezate langa acele coroane.
Apoi urmeaza slujba de pomenire, parastasul. Cei care au familie, rude sau prieteni in lumea de dincolo pot sa-i pomeneasca in Sambata Mortilor. Preotul incurajeaza pe toti credinciosii sa lase pomelnicele pe masa, iar daca au si “ceva” de lasat langa pomelnice, sa o faca. Probabil ca pomenirea mortilor lor va fi mai cu patos cantata daca e stimulata de 1 leu nou. Si cum sa nu vrei ca pe mortii tai sa-i cante mai dihai decat pe ai altora? Normal ca pui 1 RON langa pomelnic…
Dupa “vesnica pomenire” se da drumul la pomana. Ca prin minune apar babe din toate colturile bisericii si scot nenumarate plase PPC (poate-pica-ceva). Incet-incet isi umplu plasele cu pahare de coliva, sticle de vin pe terminate si colaci. O mama cu trei copii le inmaneaza si lor plasele si ii trimite la munca, o babuta fara dinti vine a patra oara si cere coliva, copiii se inghesuie sa prinda si ei si sunt fericiti pe masura ce indeasa in plasa de-ale gurii. O alta baba cu unghiile murdare imi baga sub nas un cremwurst; abia am reusit sa refuz politicos. O alta ma imbie cu o tava plina cu salata, telemea si ceapa verde, ca la restaurant.
Sfarsitul festinului e aproape, credinciosii incep sa iasa din biserica. Ultimii ramasi strang de pe masa, in timp de un ajutor iese din altar cu un lighean de plastic rosu, incarcat pana la refuz cu sticle de vin, coliva si colaci cat roata carului.
Din zicala “Nu fa ce face popa, fa ce zice popa” eu aleg sa fac cum imi dicteaza constiinta. Caile Domnului sunt incurcate si, oricum, desertaciune sunt toate.
