Săptămâna care acum se încheie a fost una în care mi-am îndeplinit dorinţe mai vechi.

1. Am renunţat la mersul cu maşina la serviciu în favoarea bicicletei; mi-am cumpărat bicicletă, un Altrix Tempest roşu închis, fabricat de Neuzer. Drumurile în oraş în pauza de masă nu mai sunt o problemă, acum nu stau la semafoare şi nici nu caut înnebunit 15 minute un loc de parcare. La întoarcerea spre casă nu mai stau 30 de minute în maşină, ci doar 10 minute pe bicicletă. Fac mişcare către şi dinspre birou, am libertatea să merg pe dealurile din jurul Clujului în weekend-urile când nu pot pleca din oraş.

2. Am început lucrul la proiectul euri.ro pe care îl coceam de mai mult timp. Cam de atunci de când citesc tot ce scrie pe fiecare etichetă. Colegii de serviciu mi-au făcut un cadou minunat de ziua mea, numele de domeniu euri.ro. În felul acesta m-au motivat şi m-au asigurat că-i voi avea cititori fideli. Mulţumesc.

Deşi se vorbeşte mult despre E-uri, aceste chimicale denumite “aditivi alimentari”, informaţia în limba română este dispersată şi, de multe ori, incorectă. Prin euri.ro încerc să informez documentat şi să organizez datele despre E-uri, compilând date ale unor studii recente şi surse credibile pe care le precizez întotdeauna. Muncim să punem o pâine pe masă, dar ştim oare ce conţine ea?

Nu cu multi ani in urma, intr-o iarna, lacul din Parcul Central a avut drept musafiri sase rate salbatice. Apoi au inceput sa apara si pe Somes. Erau o raritate pentru Cluj si le priveam cu incantare, le mai duceam mancare si le mai feream de copiii foarte curiosi din barci si hidrobiciclete. Incepusem sa simt aerul unei capitale civilizate, unde pasarile salbatice convietuiesc cu oamenii in acelasi oras. Intre timp ratele s-au inmultit si acum lacul e plin, iar pe Somes le vezi pe o lungime de 1 kilometru. Au devenit ceva obisnuit.

De putin timp insa, pe lacul din parc a aparut o rata cu niste culori superbe, cum n-am mai vazut. Are ciocul rosu aprins cu varful alb, aripile ocru, spatele albastru si doua pene mari oranj, in forma de panza de corabie. Mirela, biolog, prietena lui Radu, a identificat specia Aix galericulata (rata mandarin), foarte rara in Europa si cu atat mai rara in Romania. Ratoiul e constient de frumusetea si importanta lui, prin urmare are comportament de vedeta: ii place sa stea singur pe insula, se curata ore in sir, iar de multe ori e inconjurat cu respect de rate comune. El mananca cel mai mult si intotdeauna primul, el se retrage primul in cuibarele de pe insula. Trecatorii se opresc si se minuneaza de “scufundarul” colorat. S-au nascut si legende, cum ca el se poate scufunda cel mai mult timp dintre toate ratele.

Regret doar ca nu are o ratusca cu care sa imparta bucuriile si necazurile vietii de la oras.

In viata zilnica sunetele ne inconjoara din toate partile. Unele sunt clinchete de clopotei, rasete cristaline, soapte ale indragostitilor, fosnetul frunzelor. Altele sunt infricosatoare: scrasnet de frane, tipete de durere, plansete sfasietoare. Dar cel mai adanc sunet, care iti intra in carne ca o gheara si care te strange de gat, care iti invadeaza memoria si iti rascoleste sufletul este sunetul care vesteste sfarsitul. Poate fi un ultim suspin, un oftat, un geamat sau un horcait, dar este sunetul fara de intoarcere. Din acest moment nimic nu mai poate fi ce-a fost.

Pentru cei mai multi sunetul fara de intoarcere este sunetul primei lopeti de pamant peste cutia de lemn din groapa, este atunci cand vrei sa opresti timpul in loc si sa-l mai vezi inca o data pe cel drag, ca sa-ti intiparesti figura lui in minte cat poti de bine. Cu cat auzi mai multe sunete din acestea, cu atat esti mai singur pe lume si mai batran. Iar daca traiesti sa le auzi pe toate, in afara de al tau, esti nemuritor.

Acum cateva zile am asistat la un accident, un batran care a cazut in cap din caruta. Craniul i se crapase si i se vedea iesind creierul albicios. Treceam cu masina pe acolo, am oprit, iar Anca si un medic rezident au incercat sa-l resusciteze timp de 25 de minute. La fiecare apasare pe torace ii paraiau coastele subrede, la fiecare suflat de aer in plamani emana un miros greu de grajd si de alcool. L-au scos pentru cateva clipe din stopul cardio-respirator si atunci am auzit din nou acel sunet inconfundabil, ultima suflare. Dupa aceea totul a fost in zadar. Sufletul i-a pornit prin tunelul cu lumina alba.

Nu de mult am participat la o inmormantare. Nu cunosteam numele trecutului in nefiinta si am nimerit din greseala in capela unde se tinea ceremonia bietului domn Grigore Rusu. De cum am intrat ne-am oprit in usa si prin multimea de oameni am cautat din ochi familia. Pana sa o recunoastem ne-am pomenit cu cate o lumanare aprinsa infipta sub nas si cu un “D-zeu sa-l odihneasca”. Degeaba ne-am tot uitat in toate partile, nu era inmormantarea cu pricina. Ce era sa facem? Rudele indoliate ne-au inconjurat si nu puteam fugi pur si simplu. Asa ca a trebuit sa mai stam pana la prima pauza a parintelui, cand s-a deschis usa si am reusit sa o zbughim afara, cu tot cu lumanari. Ne-au prins chiar bine, pentru ca la urmatoarea capela nu mai impartea nimeni lumanari.

Nu se mai imparteau lumanari, dar se imparteau soapte. Parintele impartea soapte catre cei doi cantori care nu stiau poezia pe de rost, iar el le sufla. Le-a tot suflat pana cand scena era ridicola, si atunci a trimis dupa o carte de rugaciuni, sa le dea sa citeasca. Surpriza a fost ca cei doi nu stiau sau nu vedeau sa citeasca. Si mai tare s-au incurcat. Si mai rau s-au balbait. Totul a culminat cu discursul parintelui de dupa cantare, care ne-a informat: “Dragii mei, nu va uitati la cadavrul de pe masa ca la un cadavru, el este mai mult decat un cadavru.” Da, poate ca era de fapt doua cadavre, ca in reclama la Dove in care, cu aceiasi bani, tanti si-ar fi putut cumpara mai multe sapunuri obisnuite, poate doua.

Sunetul ultimului bulgare aruncat in groapa cheama la datorie personajul cheie al inmormantarilor. Nu, nu este preotul, ci este chintesenta gandirii romanesti. Degeaba a cantat preotul “desertaciune sunt toate”, omul-cheie cu par alb isi ia munca in serios. Desertaciune sunt si sicriul scump si inflorat, si coroanele cu flori, si cavoul impunator. Sicriul putrezeste, florile se ofilesc, cavoul se surpa. Nu mai conteaza daca dupa doua zile coroanele si florile mai sunt sau nu la locul lor, omul cu par alb isi face munca plin de importanta. Are o sticla plina cu ulei de motor uzat si toarna cate un capacel pe fiecare floare din fiecare coroana, ca sa nu se fure. Cel putin 100 de capacele toarna la fiecare inmormantare, totul se umple de ulei de motor, dar el este multumit. Spiritul acesta distrugator este mostenit de pe vremea lui Stefan cel Mare, cand razesii otraveau fantanile si incendiau holdele din calea navalitorilor. Asa si acum, se distrug coroanele din calea hotilor, dar se distrug sentimentele si gandurile asezate langa acele coroane.

Apoi urmeaza slujba de pomenire, parastasul. Cei care au familie, rude sau prieteni in lumea de dincolo pot sa-i pomeneasca in Sambata Mortilor. Preotul incurajeaza pe toti credinciosii sa lase pomelnicele pe masa, iar daca au si “ceva” de lasat langa pomelnice, sa o faca. Probabil ca pomenirea mortilor lor va fi mai cu patos cantata daca e stimulata de 1 leu nou. Si cum sa nu vrei ca pe mortii tai sa-i cante mai dihai decat pe ai altora? Normal ca pui 1 RON langa pomelnic…

Dupa “vesnica pomenire” se da drumul la pomana. Ca prin minune apar babe din toate colturile bisericii si scot nenumarate plase PPC (poate-pica-ceva). Incet-incet isi umplu plasele cu pahare de coliva, sticle de vin pe terminate si colaci. O mama cu trei copii le inmaneaza si lor plasele si ii trimite la munca, o babuta fara dinti vine a patra oara si cere coliva, copiii se inghesuie sa prinda si ei si sunt fericiti pe masura ce indeasa in plasa de-ale gurii. O alta baba cu unghiile murdare imi baga sub nas un cremwurst; abia am reusit sa refuz politicos. O alta ma imbie cu o tava plina cu salata, telemea si ceapa verde, ca la restaurant.

Sfarsitul festinului e aproape, credinciosii incep sa iasa din biserica. Ultimii ramasi strang de pe masa, in timp de un ajutor iese din altar cu un lighean de plastic rosu, incarcat pana la refuz cu sticle de vin, coliva si colaci cat roata carului.

Din zicala “Nu fa ce face popa, fa ce zice popa” eu aleg sa fac cum imi dicteaza constiinta. Caile Domnului sunt incurcate si, oricum, desertaciune sunt toate.

Batranul il pandea de 16 ani.

L-a vazut de cand era mic si i-a urmarit cresterea an de an, vizitandu-l si mangaindu-l aproape cu religiozitate. Se uita in sus la el cu respect, dar si cu teama. Nu stia ce va face el va deveni adult. Cosmarurile batranului se invarteau in jurul lui, bucuriile si necazurile il includeau si pe el, visele si sperantele asemenea.

Timpul trecea greu; batranul revenea in fiecare primavara si toamna, il masura din ochi si isi facea planuri si calcule. Intr-o dimineata de primavara s-a hotarat: sosise vremea. Si-a dat seama de asta dupa frigul aspru al noptii.

Campul era inghetat.

Primulele erau zgribulite sub bruma diminetii.

O brandusa stinghera isi ridica cele cinci brate spre cer si cerea indurare. Vremea branduselor de primavara (Crocus heuffelianus) era pe trecute.

Batranul se gandise de mult cum sa procedeze. Stia ca nu va izbandi singur, de aceea a chemat ajutoare si au pornit cu totii catre locul tainic. Vagauna era secreta, momentul era secret si totul trebuia sa se intample foarte repede.

Din caruta se vedea doar coama cailor care fornaiau a neliniste la intrarea in padure.

Pe drumul ce a urmat prin padure am inceput sa ma tem. Am primit locul de cinste, sus, pe capra. M-am straduit tare sa nu fiu aruncat din caruta la fiecare hurducatura, la fiecare trecere peste cate o buturuga sau bolovan. Dintr-o sperietura in alta, pe cand incercam sa-mi aleg un loc mai moale unde voi face contact cu pamantul, o floare de munte mica, galbena si lucioasa, striga sa-mi atraga atentia,

in timp ce vecina ei, Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), incerca sa-mi dea curaj.

Caii au ajuns cu greu in fundul dolinei, facand curbe largi prin padure. Acolo jos ne astepta el, pregatit pentru marea trecere. Era deja culcat la pamant, ascultand cu urechea lipita tropotul cailor si spunand o rugaciune. Stia ca venim si stia ce urmeaza.

Operatia a fost grea, dar rapida. Uneltele bine ascutite si-au facut treaba in viteza. In scurt timp cei treizeci de metri ai copacului deveneau trunchiuri de cate patru metri.

In padure s-a asternut tacerea. Florile il plangeau pe cel plecat (Maseaua ciutei - Erythronium dens canis)

Numai o pisica neagra dadea tarcoale locului, cum facuse si cu o zi inainte.

Cand te uiti iarna pe geam vezi cum se incalzesc oamenii. RADET-ul pufaie in aer nori grosi de fum, centralele de apartament suiera aburi pe gura de tragere, oamenii muncii tropaie pe loc in statie, asteptand autobuzul.

Sub podul de peste Somes o familie fara adapost asteapta cu speranta primavara. O fata si un baiat sunt trimisi in recunoastere sa caute lemne de foc, haine groase si paturi. Au mare nevoie de ele, sa nu doarma direct pe pamantul inghetat. Vecinul de la parter le-a dat o farfurie plina cu prajituri si i-a indemnat sa le manance pe loc. Copiii au refuzat, spunandu-i ca le duc si celorlalti frati. Noi le-am dat un rucsacel (cu o singura bretea cu arici) plin cu de-ale gurii si o patura. Fetita incerca in zadar sa-si aseze corect rucsacul pe umar; baiatul a intervenit si invatat-o procedeul. Vesel nevoie mare, m-a intrebat dupa aceea: “Nenea, asa-i ca-s destept?”

La Borsa-Maramures, alti doi copii au nevoie de un rucsac sa mearga la scoala. Parintii lor sunt plecati de mult timp in Moldova si nu mai stiu unii de altii. Rucsacul nostru era plin cu echipament si accesorii de schi, dar le-am putut oferi niste bani si doua sandwich-uri pe care le-au infulecat pe loc. A doua zi, copiii ne asteptau la masina si ne-au cerut din nou rucsacul pentru ca invatatoarea nu-i primeste in clasa cu manualele sub brat. Nu i-am putut refuza…