“Ce daca vine primavara,
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost,
Poti sa pleci, suntem reci,
Iarna ni-i pe veci.”

Desigur, sensul pe care A. Paunescu l-a dat versurilor de mai sus din “Antiprimavara” este altul decat cel pe care il inteleg eu acum. Spun acum, pentru ca acum lucrurile se schimba si se simt altfel. Vine primavara…

Odata cu plecarea iernii se incheie cateva etape de care ma despart cu greu: lumea pura si alba, schiul si prietenii de la firma pe care o parasesc astazi. Nu-mi face placere nici una din aceste rupturi, dar nu le pot opri. Caldura se instaleaza insidios, zapada se topeste, murdaria reapare, schiul nu se mai poate practica si, mai ales, de maine incepe o noua etapa, alaturi de alti colegi. Primavara, nu mai poti intarzia putin?

Mi-am facut constiincios temele pentru aceasta plecare. Incerc sa las totul in ordine in urma mea si sa ma duc linistit, sa ma eliberez de raul care m-a determinat sa plec si sa raman numai cu ce a fost bine. Si a fost foarte mult bine…

Intamplarea face ca acum o saptamana am schiat pentru ultima data in acest sezon. Mi-am luat ramas bun de la partii, de la schiuri, de la zapada si de la munti. M-am linistit si am incercat sa accept aceasta schimbare. Totusi, primavara, nu mai poti intarzia putin?

Odata cu ultima zi de schi s-au intamplat si alte transformari: m-am innoit. Soarele puternic de la munte si zapada lucitoare m-au pedepsit pentru bucuria zborului pe schiuri si m-au ars. Am iesit cu fata curata (la propriu) din aceasta incercare si am lasat in urma durerosul tribut: pielea mea. Din larva am devenit fluture, abandonandu-mi propria piele.

Cu sufletul plin de ganduri bune si multumiri pentru cei care mi-au fost prieteni la ReRo, cu amintiri frumoase despre ultimele zile la schi, cu o fata noua si curata pornesc din nou in sus pe telescaunul vietii. Nu se stie cand voi ajunge la destinatie, poate intalnesc pe drum viscole, furtuni sau chiar ma prabusesc din scaun. Simt insa ca trebuie sa incerc. Primavara, mai stai putin!

Ieri dimineata am privit cerul. Era in nori o spartura in forma literei A si prin ea izbucnea un suvoi de lumina. Am luat-o ca pe un semn, era A de la
Abandon
Alta viata
Alternativa
Anca
sau, poate, Antiprimavara.

Evenimentele s-au precipitat: in prima zi a venit impulsul si apoi incurajarile primite acasa, in a doua zi CV-ul, in a treia zi interviul si in a patra demisia.

Da, mi-am dat demisia. Mi-am luat zborul din cuibul unde m-am format profesional si personal si unde am cunoscut multi oameni de calitate. Unii dintre ei au avut mai repede decat mine curajul de a pleca. Dupa cinci ani si jumatate am reusit si eu sa iau aceasta decizie. Nu m-am gandit prea mult inainte, pentru ca nu stiu daca as mai fi plecat. Dorul de cativa colegi care raman ar fi fost prea puternic.

Recunosc, in aceasta perioada am planuit uneori ca dupa plecare sa ma razbun pe anumiti colegi incorecti. Nu stiu daca o voi mai face. Au contribuit si ei la formarea mea ca om, ajutandu-ma sa deosebesc mai clar binele de rau. Pentru mine ei vor fi mereu un model pentru gazeta de perete la rubrica “ASA NU”.

Cum sa uit pauzele de tigara, barfele, statul pe scari cu o foaie sub fund, cerealele Rollo, bancurile, napolitanele Danut, tacerea penibila cand trecea cate unul antipatic, sacii de pufuleti pe care ii mancam, povestile de dupa vacanta…

N-am mai plans de mult timp, dar acum nodul in gat, stomacul ghem, apatia, insomnia si lacrimile nu-mi sunt straine. Cand ma gandesc ca o mana de oameni au reusit sa-mi produca aceste simptome… Regret doar ca pe unii i-am descoperit prea tarziu. Oameni care au fost foarte buni cu mine, intelegatori si profund umani. Lor le multumesc din inima si le las o parte din sufletul meu, care acum e mult prea greu pentru a-l duce in zbor, cu bietele mele aripi de fluture.

Cand eram copil, prietenul meu era colegul de clasa care locuia cel mai aproape. Dimineata mergeam spre scoala si la pranz veneam amandoi acasa. Uneori ne faceam temele impreuna, dar nu era zi sa nu ne intalnim afara la joaca. Aveam foarte mult timp de povesti si stiam totul unul despre celalalt.

Acum insa prietenii mei locuiesc sau calatoresc in mai multe continente. Nici drumul spre serviciu nu-l mai parcurgem impreuna, iar la joaca nu mai iesim de mult. Despre timp… nici nu mai poate fi vorba: la ei se vede luna pe cer cand pe mine ma orbeste soarele.

Dar in continuare imi doresc sa vorbesc cu ei. Aici este locul unde sper sa reusesc.