Dupa inca un an am schimbat din nou colegii. M-am departat de prefacatorie, de minciuna si de prostie agresiva, de bisericute, de barfe si de mancatorie. M-am departat de oameni de 25 de ani cu mintea de 5. M-am departat din pacate si de oameni de calitate, sufocati si ei de aceeasi atmosfera. M-am departat de vesnice discutii despre terenuri, case, credite, masini si televizoare cu plasma. Viata e mult prea importanta pentru a o trasa intre astfel de jaloane si nu doresc sa devin atat de searbad. Nu mai vreau sa lucrez intr-o companie mare, sa nu-mi cunosc colegii, sa nu aflu despre ei ceea ce sunt si ce fac, doar ceea ce au.

De mult am incetat sa incerc sa mai schimb oamenii, prefer sa-i evit si sa-mi vad de ale mele. Vreau sa merg la serviciu cu placere, acea placere de a intalni oameni si de a-i asculta, de a-i cunoaste si a-i intelege, de a colabora cu ei si pe plan uman. In doua ore de discutii cu noii colegi am schimbat mai multe idei decat intr-un an dincolo. Prefer linistea si buna-intelegere, sinceritatea si transparenta. Vreau sa cred ce mi se spune, fara a pune din start semnul intrebarii. Caut linistea si pacea interioara pe care sa nu mi le tulbure nimic.

Manat de dorinta, condus de placere,
Saliva imi curge pe buza de jos,
Tentatia e mare, dar plang in tacere
Ca azi sunt constrans sa ma port mai frumos.

Mirosul ma-mbata, devine durere
Si buza de sus mi-o ling ca un prost.
Ferice de tine, tu bei numai bere,
Dar eu numai lapte, iar astazi e post.

Primele incercari intr-un lightbox home-made, cu doua veioze mici si o panza. Flori pentru mama.

- Serus ba Mihai!
- Serus ba Dane!
- Cum iti mere Oltcitu’? Nu stii un mecanic bun de Oltcit, ca am unul acasa cu care vreau sa vin la Cluj…

Asa incepeau discutiile mai recente cu Dan Imre. Mereu pus pe fapte mari, mereu cu planuri si mereu pus pe glume. Niciodata nu stiam daca glumeste sau vorbeste serios si, mai ales, nu stiam daca rade de interlocutor sau de el insusi. Era mereu jovial si mereu impaciuitor, ca un urs mare si bun care face jonglerii si nu stie sa faca rau.

Imi amintesc cand l-am cunoscut, eram cu o trupa cu masina spre cantonul din fundul Firii, iar pe Dan l-am luat de pe drum. Cu totii eram obositi si infrigurati, dar Dan a adus starea de bine. L-am placut din primul moment pentru ca era vesel, proaspat si dezarmant de sincer. Atat de sincer, incat venea cu inima in palma si spunea tot ce are pe suflet, facand haz de necaz si de el insusi.

Acum ne-a facut o farsa, ca intotdeauna. A plecat in secret ca sa poata spune ingerilor si lui Sf. Petru ultimele bancuri cu moartea. Iar dupa aceea sa monteze niste corzi si sa-i invete nitel TSA. Iar dupa aceea sa-i invete sa vorbeasca cu accentul lui ardelenesc inconfundabil. Da, pe ingeri, pentru ca intotdeauna ursii mari si buni ajung in Rai.

In viata zilnica sunetele ne inconjoara din toate partile. Unele sunt clinchete de clopotei, rasete cristaline, soapte ale indragostitilor, fosnetul frunzelor. Altele sunt infricosatoare: scrasnet de frane, tipete de durere, plansete sfasietoare. Dar cel mai adanc sunet, care iti intra in carne ca o gheara si care te strange de gat, care iti invadeaza memoria si iti rascoleste sufletul este sunetul care vesteste sfarsitul. Poate fi un ultim suspin, un oftat, un geamat sau un horcait, dar este sunetul fara de intoarcere. Din acest moment nimic nu mai poate fi ce-a fost.

Pentru cei mai multi sunetul fara de intoarcere este sunetul primei lopeti de pamant peste cutia de lemn din groapa, este atunci cand vrei sa opresti timpul in loc si sa-l mai vezi inca o data pe cel drag, ca sa-ti intiparesti figura lui in minte cat poti de bine. Cu cat auzi mai multe sunete din acestea, cu atat esti mai singur pe lume si mai batran. Iar daca traiesti sa le auzi pe toate, in afara de al tau, esti nemuritor.

Acum cateva zile am asistat la un accident, un batran care a cazut in cap din caruta. Craniul i se crapase si i se vedea iesind creierul albicios. Treceam cu masina pe acolo, am oprit, iar Anca si un medic rezident au incercat sa-l resusciteze timp de 25 de minute. La fiecare apasare pe torace ii paraiau coastele subrede, la fiecare suflat de aer in plamani emana un miros greu de grajd si de alcool. L-au scos pentru cateva clipe din stopul cardio-respirator si atunci am auzit din nou acel sunet inconfundabil, ultima suflare. Dupa aceea totul a fost in zadar. Sufletul i-a pornit prin tunelul cu lumina alba.

Nu de mult am participat la o inmormantare. Nu cunosteam numele trecutului in nefiinta si am nimerit din greseala in capela unde se tinea ceremonia bietului domn Grigore Rusu. De cum am intrat ne-am oprit in usa si prin multimea de oameni am cautat din ochi familia. Pana sa o recunoastem ne-am pomenit cu cate o lumanare aprinsa infipta sub nas si cu un “D-zeu sa-l odihneasca”. Degeaba ne-am tot uitat in toate partile, nu era inmormantarea cu pricina. Ce era sa facem? Rudele indoliate ne-au inconjurat si nu puteam fugi pur si simplu. Asa ca a trebuit sa mai stam pana la prima pauza a parintelui, cand s-a deschis usa si am reusit sa o zbughim afara, cu tot cu lumanari. Ne-au prins chiar bine, pentru ca la urmatoarea capela nu mai impartea nimeni lumanari.

Nu se mai imparteau lumanari, dar se imparteau soapte. Parintele impartea soapte catre cei doi cantori care nu stiau poezia pe de rost, iar el le sufla. Le-a tot suflat pana cand scena era ridicola, si atunci a trimis dupa o carte de rugaciuni, sa le dea sa citeasca. Surpriza a fost ca cei doi nu stiau sau nu vedeau sa citeasca. Si mai tare s-au incurcat. Si mai rau s-au balbait. Totul a culminat cu discursul parintelui de dupa cantare, care ne-a informat: “Dragii mei, nu va uitati la cadavrul de pe masa ca la un cadavru, el este mai mult decat un cadavru.” Da, poate ca era de fapt doua cadavre, ca in reclama la Dove in care, cu aceiasi bani, tanti si-ar fi putut cumpara mai multe sapunuri obisnuite, poate doua.

Sunetul ultimului bulgare aruncat in groapa cheama la datorie personajul cheie al inmormantarilor. Nu, nu este preotul, ci este chintesenta gandirii romanesti. Degeaba a cantat preotul “desertaciune sunt toate”, omul-cheie cu par alb isi ia munca in serios. Desertaciune sunt si sicriul scump si inflorat, si coroanele cu flori, si cavoul impunator. Sicriul putrezeste, florile se ofilesc, cavoul se surpa. Nu mai conteaza daca dupa doua zile coroanele si florile mai sunt sau nu la locul lor, omul cu par alb isi face munca plin de importanta. Are o sticla plina cu ulei de motor uzat si toarna cate un capacel pe fiecare floare din fiecare coroana, ca sa nu se fure. Cel putin 100 de capacele toarna la fiecare inmormantare, totul se umple de ulei de motor, dar el este multumit. Spiritul acesta distrugator este mostenit de pe vremea lui Stefan cel Mare, cand razesii otraveau fantanile si incendiau holdele din calea navalitorilor. Asa si acum, se distrug coroanele din calea hotilor, dar se distrug sentimentele si gandurile asezate langa acele coroane.

Apoi urmeaza slujba de pomenire, parastasul. Cei care au familie, rude sau prieteni in lumea de dincolo pot sa-i pomeneasca in Sambata Mortilor. Preotul incurajeaza pe toti credinciosii sa lase pomelnicele pe masa, iar daca au si “ceva” de lasat langa pomelnice, sa o faca. Probabil ca pomenirea mortilor lor va fi mai cu patos cantata daca e stimulata de 1 leu nou. Si cum sa nu vrei ca pe mortii tai sa-i cante mai dihai decat pe ai altora? Normal ca pui 1 RON langa pomelnic…

Dupa “vesnica pomenire” se da drumul la pomana. Ca prin minune apar babe din toate colturile bisericii si scot nenumarate plase PPC (poate-pica-ceva). Incet-incet isi umplu plasele cu pahare de coliva, sticle de vin pe terminate si colaci. O mama cu trei copii le inmaneaza si lor plasele si ii trimite la munca, o babuta fara dinti vine a patra oara si cere coliva, copiii se inghesuie sa prinda si ei si sunt fericiti pe masura ce indeasa in plasa de-ale gurii. O alta baba cu unghiile murdare imi baga sub nas un cremwurst; abia am reusit sa refuz politicos. O alta ma imbie cu o tava plina cu salata, telemea si ceapa verde, ca la restaurant.

Sfarsitul festinului e aproape, credinciosii incep sa iasa din biserica. Ultimii ramasi strang de pe masa, in timp de un ajutor iese din altar cu un lighean de plastic rosu, incarcat pana la refuz cu sticle de vin, coliva si colaci cat roata carului.

Din zicala “Nu fa ce face popa, fa ce zice popa” eu aleg sa fac cum imi dicteaza constiinta. Caile Domnului sunt incurcate si, oricum, desertaciune sunt toate.

Sunt fascinat de culoarea cerului. Nu mi se pare nimic mai frumos decat cerul in toate ipostazele lui: sangeriul apusului, oranjul diminetii, albastrul seninului, violetul furtunii. Am vazut cerul in toate culorile curcubeului: rosu, organj, galben, verde, albastru, indigo si violet. Mi s-a aratat odata si aurora boreala, roz cu verde-pal dimpreuna; eram intr-o iarna la Baisoara dar ma simteam la Cercul Polar.

Am incercat sa-mi explic frumusetea ireala a culorilor si am aflat despre atomii de azot din atmosfera care disperseaza lumina albastra, dar vraja culorilor s-a pierdut si ea. Explicatia era prea complicata si inutila (cel putin asa mi s-a spus cand am incercat sa o reproduc in public). De acord, conteaza numai bucuria de a vedea si de a te mira, speranta si ratacirea prin infinit.

Cand eram copil bunicul imi arata intotdeauna curcubeul. Pana si el, la varsta lui, era fascinat de frumusetea culorilor, de perfectiunea curbelor, de structura lui imateriala. Cand aparea curcubeul il urmaream amandoi din curtea casei si ne bucuram. Uneori chiar se intampla sa apara deasupra dealului vecin si lumina cobora pana jos in iarba, formand un cerc colorat. Il trageam pe bunicul de mana sa alergam pana acolo, sa vedem cum e sa te lumineze curcubeul. De fiecare data traiam aceeasi dezamagire: curcubeul se departa de noi si nu-l puteam niciodata atinge.

De atunci au trecut ani si inca mai alerg dupa curcubee. Mi-am dat seama insa ca imi produce mai multa placere alergarea si amagirea ca-l prind. Daca odata m-ar astepta curcubeul si m-ar lasa sa-l ating, as pierde doua lucruri care imi dau putere: misterul si speranta.

Pe pamant te caut pe tine
Si in cer tot pe tine, mereu,
Nu vreau sa ma bucur de bine
Daca stiu ca tie ti-e greu.

In ceruri nu sunt oprelisti
Cum sunt peste tot pe pamant,
Te-astept sa ne facem eterici,
Evadand din greul mormant.

Si daca vreodata vei plange
Ca sus in inalturi ti-e greu,
La pieptu-mi duios te voi strange
Imbarcandu-ne pe curcubeu.

Si astfel vom face naveta
Pe pamant si iarasi in cer,
Indicand la pornire planeta,
Biletul e pana de inger.

“Ce daca vine primavara,
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost,
Poti sa pleci, suntem reci,
Iarna ni-i pe veci.”

Desigur, sensul pe care A. Paunescu l-a dat versurilor de mai sus din “Antiprimavara” este altul decat cel pe care il inteleg eu acum. Spun acum, pentru ca acum lucrurile se schimba si se simt altfel. Vine primavara…

Odata cu plecarea iernii se incheie cateva etape de care ma despart cu greu: lumea pura si alba, schiul si prietenii de la firma pe care o parasesc astazi. Nu-mi face placere nici una din aceste rupturi, dar nu le pot opri. Caldura se instaleaza insidios, zapada se topeste, murdaria reapare, schiul nu se mai poate practica si, mai ales, de maine incepe o noua etapa, alaturi de alti colegi. Primavara, nu mai poti intarzia putin?

Mi-am facut constiincios temele pentru aceasta plecare. Incerc sa las totul in ordine in urma mea si sa ma duc linistit, sa ma eliberez de raul care m-a determinat sa plec si sa raman numai cu ce a fost bine. Si a fost foarte mult bine…

Intamplarea face ca acum o saptamana am schiat pentru ultima data in acest sezon. Mi-am luat ramas bun de la partii, de la schiuri, de la zapada si de la munti. M-am linistit si am incercat sa accept aceasta schimbare. Totusi, primavara, nu mai poti intarzia putin?

Odata cu ultima zi de schi s-au intamplat si alte transformari: m-am innoit. Soarele puternic de la munte si zapada lucitoare m-au pedepsit pentru bucuria zborului pe schiuri si m-au ars. Am iesit cu fata curata (la propriu) din aceasta incercare si am lasat in urma durerosul tribut: pielea mea. Din larva am devenit fluture, abandonandu-mi propria piele.

Cu sufletul plin de ganduri bune si multumiri pentru cei care mi-au fost prieteni la ReRo, cu amintiri frumoase despre ultimele zile la schi, cu o fata noua si curata pornesc din nou in sus pe telescaunul vietii. Nu se stie cand voi ajunge la destinatie, poate intalnesc pe drum viscole, furtuni sau chiar ma prabusesc din scaun. Simt insa ca trebuie sa incerc. Primavara, mai stai putin!

Ieri dimineata am privit cerul. Era in nori o spartura in forma literei A si prin ea izbucnea un suvoi de lumina. Am luat-o ca pe un semn, era A de la
Abandon
Alta viata
Alternativa
Anca
sau, poate, Antiprimavara.

Evenimentele s-au precipitat: in prima zi a venit impulsul si apoi incurajarile primite acasa, in a doua zi CV-ul, in a treia zi interviul si in a patra demisia.

Da, mi-am dat demisia. Mi-am luat zborul din cuibul unde m-am format profesional si personal si unde am cunoscut multi oameni de calitate. Unii dintre ei au avut mai repede decat mine curajul de a pleca. Dupa cinci ani si jumatate am reusit si eu sa iau aceasta decizie. Nu m-am gandit prea mult inainte, pentru ca nu stiu daca as mai fi plecat. Dorul de cativa colegi care raman ar fi fost prea puternic.

Recunosc, in aceasta perioada am planuit uneori ca dupa plecare sa ma razbun pe anumiti colegi incorecti. Nu stiu daca o voi mai face. Au contribuit si ei la formarea mea ca om, ajutandu-ma sa deosebesc mai clar binele de rau. Pentru mine ei vor fi mereu un model pentru gazeta de perete la rubrica “ASA NU”.

Cum sa uit pauzele de tigara, barfele, statul pe scari cu o foaie sub fund, cerealele Rollo, bancurile, napolitanele Danut, tacerea penibila cand trecea cate unul antipatic, sacii de pufuleti pe care ii mancam, povestile de dupa vacanta…

N-am mai plans de mult timp, dar acum nodul in gat, stomacul ghem, apatia, insomnia si lacrimile nu-mi sunt straine. Cand ma gandesc ca o mana de oameni au reusit sa-mi produca aceste simptome… Regret doar ca pe unii i-am descoperit prea tarziu. Oameni care au fost foarte buni cu mine, intelegatori si profund umani. Lor le multumesc din inima si le las o parte din sufletul meu, care acum e mult prea greu pentru a-l duce in zbor, cu bietele mele aripi de fluture.

Cand eram copil, prietenul meu era colegul de clasa care locuia cel mai aproape. Dimineata mergeam spre scoala si la pranz veneam amandoi acasa. Uneori ne faceam temele impreuna, dar nu era zi sa nu ne intalnim afara la joaca. Aveam foarte mult timp de povesti si stiam totul unul despre celalalt.

Acum insa prietenii mei locuiesc sau calatoresc in mai multe continente. Nici drumul spre serviciu nu-l mai parcurgem impreuna, iar la joaca nu mai iesim de mult. Despre timp… nici nu mai poate fi vorba: la ei se vede luna pe cer cand pe mine ma orbeste soarele.

Dar in continuare imi doresc sa vorbesc cu ei. Aici este locul unde sper sa reusesc.