- De cine îți place? O.M.
- De cine îți place din clasa ta? O.M.
- Cu cine vrei să dansezi la discotecă? O.M.
- Te-ai sărutat vreodată cu cineva? NU.
- Ai vrea să să săruți pe cineva? DA.
- Pe cine? O.M.

Oana M era cu un cap mai înaltă decât mine, mai solidă și zâmbea tot timpul. Aveam mari probleme dacă să-i privesc zâmbetul sau sânii. De pe wall-urile colegilor am descoperit că și Marius i-a dat like Oanei. Mă gândeam că dacă Oana și cu mine avem note bune iar Marius nu, atunci el nu prea are șanse. Dar aveam să descopăr că am pornit cu șanse egale. Asta am aflat în excursia cu clasa la Bușteni.

Era luna noiembrie și diriginta organizează o excursie cu trenul la Bușteni. Ca de obicei, primul drum îl fac în beci. Pivnița blocului este de fapt un adăpost pentru timp de război, cu ziduri groase, uși metalice masive, toalete stricate, becuri de 12V arse, conducte de ventilație și multi șobolani. Odată am dus un arici acolo ca să prindă șobolanii, dar din păcate i-au făcut de petrecanie. Altădată am prins cu fratele meu un șobolan care se ascunsese într-o țeavă din care ne topeam plumbi pentru pescuit. Am astupat una din guri și l-am inundat, dar nu s-a înecat și a reușit să fugă. Cum becurile erau mai mult arse și nu funcționau întrerupătoarele, întotdeauna mergeam cu lumânarea în beci. Uneori mâzgăleam cu fumul lumânării forme negre pe conductele de ventilație.

Mama nu punea murături, bulion sau zacuscă, iar sticlele și borcanele zăceau goale în pivniță. La fiecare mișcare auzeam șobolanii cum aleargă pe rafturile ticsite cu sticle și pline de căcați de șobolan. Știti cum arata căcații de șobolan? Ca niște sâmburi de măsline în miniatură. Nu știu pe unde mureau șobolanii sau dacă mureau, că n-am văzut niciunul mort, iar ei erau din ce în ce mai mulți. La fel și căcații lor. Urăsc mirosul de urină de șobolan!

Ah, dar nu am spus de ce mă duceam în beci înainte de fiecare excursie: ca să adun sticlele și borcanele, să le spăl și să le duc la centrul de reciclare. Beciul cu sticle era un fel de cont de economii la vedere. Cu banii strânși puteam să-mi plătesc excursia sau să am măcar bani de buzunar.

Odată m-am dus cu iubita mea din clasa a șaptea, Bianca, să vindem sticle. Sticlele ei! Am cărat două cărucioare cu sticle de la gară până în centru și am stat la coadă să le predăm, cam jumătate de zi ne-am distrat astfel. Eu n-am văzut niciun ban. A doua zi ne-am despărțit. Altădată am vândut în piață o grămadă mare de pere aduse de la țară de altă iubită de-a mea, Olga. Treceam în clasa a zecea și maică-sa ne-a trimis să vindem perele că nu avea ce face cu ele. Era în august, fix de ziua mea, maică-sa nu știa că eu împlineam 15 ani iar Olga uitase. I-am spus numai seara, după ce am stat vreo 4 ore în piață iar mie îmi pierise tot cheful. Am lăsat perele nevândute să putrezească pe folia de nailon și a doua zi ne-am despărțit.

Cum spuneam, am vândut sticlele și m-am ales cu excursia. Unii părinți veniseră cu noi să nu o lase pe dirigintă singură. Printre ei era și mama unui coleg, o femeie înaltă care era pilot de raliu și avea țâțe mari. De la legănatul trenului i se legănau sânii, simultan cu mintea mea amețită deja. După excursie, într-o vizită la colegul meu, i-am făcut o surpriză mamei lui și i-am spălat aragazul care era negru de jeg și de arsură. A fost cel mai murdar aragaz pe care l-am văzut în viața mea, dar l-am dovedit. Am vrut să o impresionez, așa că l-am demontat tot, l-am băgat în vană și l-am spălat cu periuța. Nu mai contează că aveam pielea arsă de la soluția de curățat Triumf, i-am stârnit admirația. Dar asta urma să se întâmple…

Deocamdată suntem în prima seară la Bușteni, în sala de mese transformată ad-hoc în discotecă. Eram pregătit de dans, în sensul că golisem jumătate din spray-ul meu Alex verde și mă îmbrăcasem cu o flanelă albă adusă de fratele meu din Italia. Doamne, ce bine arătam! Ca să-l citez pe prietenul meu Clio: “oai fain îs, fute-m-aș”. Apare Marius agitat după primul dans cu Oana: l-a mângâiat pe obraz. Poftim?? Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Oana mea?? Îmi iau inima în dinți și o invit la dans. Îmi laudă parfumul și mă atinge fin cu dosul degetelor pe obraz. O strâng și mai tare în brațe. Se apleacă și își lipește obrazul de al meu care era deja roșu și fierbinte. Și cam atât… simțeam că încep o nouă etapă. Pe naiba, nu mai simțeam nimic, eram în transă. Al doilea dans s-a petrecut întocmai.

Colegii de cameră au văzut scena și mi-au folosit a doua jumătate de spray, eram ca niște cocote masculine iar camera noastră trăsnea a parfum. Dar spray-ul Alex verde n-a mai avut efectul scontat, sau nu cu partenerele lor de dans. Și nici eu n-am mai dansat cu Oana în seara aceea, nici nu prea știu de ce. Am înțeles abia la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când colegele de clasă ne-au spus: acum arătați și voi a bărbați!

În beci, un băiat cu hormonii în floare ardea conductele de ventilație cu lumânarea, scriind cu funingine “Oana M”. Facebook-ul se mutase pentru o vreme în pivniță.

Iată anul 2011 al lui Mircea, cu realizări importante, prezentat chiar de el: http://www.epix.ro/jurnal/2011/12/2011.html

12 canioane coborâte pe coardă, însumând vreo 4000 de metri diferență de nivel
2 peșteri parcurse
1 scufundare la Beliș
5 trasee de cățărare parcurse în Cheile Turzii

1.500 km parcurși cu bicicleta
1.600 metri diferență de nivel pe Transfăgărășan, urcați pe bicicletă

400 de ore lucrate pentru proiectul “Let’s Do It, Romania!”
2 apariții la televiziune
3.350 lei pentru facturile de mobil

Cel mai reprezentativ număr este:
106 zile sau după-amieze petrecute în afara Clujului

Cel mai important este că nu mi-a ajuns!

Mai bine stau lângă cuptor
Și-ascult altă colindă
Pe-un mp3 cu difuzor
Plasat lângă oglindă.

Dacă pornește a cânta
Mirobolantul Hrușcă,
Cățelu-ncepe-a scheuna
Și pun mâna pe pușcă!

O să rezolv definitiv
Crăciunul efemer,
Vreau liniște în jurul meu
Și nici picior de ler.

Altminteri nicio șansă n-am
Ca iarna, cu zăvodul,
Să stau eu liniștit în pat
Fără s-aud rapsodul.

Mă trezesc și mă uit la ceas: mă sperie viteza amețitoare a acelor. Nu mai am timp, dar încerc să-l prelungesc pe cel care mi-a mai rămas, încetinindu-mi funcțiile vitale. Îngroș sângele și îl fac să curgă lent, fac creierul să lucreze mai greu, inima să pompeze mai rar, mișcările să alunece greoi. Ies afară gol, în zăpadă. Las frigul să mă pătrundă prin piele, prin vene, carne, mușchi și oase. Da, el mă încetinește, învelindu-mă într-o plapumă de ger. Am făcut cercetări: timpul este făcut din elastomer, deci se poate lungi de până la 7 ori. Asta înseamnă că eu pot deveni de 7 ori mai lent, ca să păstrez puținul care mi-a rămas.

Tremur tot, mă zguduie frigul, apoi intru în ultima fază a hipotermiei. Știu asta pentru că simt cum mă învăluie o căldură plăcută, iar acele ornicului se mișcă încetinit. Acum mi-e cald de-a binelea, dar nu mai am ce haine să dau jos de pe mine. Mă întind în zăpadă, mi-e somn… iar multiplicatorul timpului a depășit cifra 7. S-a făcut prea târziu…

Așa spunea și Nicolae Steinhardt în “Jurnalul fericirii”: una din soluțiile practice pentru a ieși dintr-un univers concentraționar este să intri acolo cu gândul că nu mai ieși viu. Că nu mai ai nimic de pierdut. Că totul din lumea de afară a dispărut.

Din acel moment poți înfrunta ororile, pentru că nu mai ai speranță. A fi fără speranță înseamnă a te bucura pentru fiecare clipă trăită, fără a lupta pentru planuri pentru viitor. Zbuciumul pentru atingerea unor idealuri face să treci peste bucuria clipei de acum. Ori viața este făcută din clipe și fiecare trebuie savurată.

Trebuie să ai o boală cumplită ca să te bucuri de clipa de acum? Trăiește-o, ea nu se va mai întoarce. Nu închide ochii, e viața ta! Nu ai acest drept. Trăiește-o ca și cum ar fi ultima zi din viața ta, ca și cum ai fi singur. Trezește-te și începe dimineața prin a fi tu însuți. Viața TA trebuie trăită pentru TINE.

Steve Jobs, pe care istoria sigur îl va consemna ca vizionar, sfătuia:
“Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme, traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.”

“Viata este ceea ce ți se întâmplă în timp ce îți faci alte planuri.” [John Lennon]

Sunt în centrul unei cerc mare, cu multe culoare în jurul meu, separate de ziduri înalte. Am de ales o rază pe care să merg timp de încă 33 de ani. O rază îmi face cu ochiul, alta e sobră, alta e pavată cu cărți, alta e întunecoasă. Una e raza cunoașterii, vecinele ei sunt raza binelui, a dragostei, a plăcerilor, a singurătății. Stau pe loc iar cercul se învârte, dar nu am timp să verific fiecare rază.

E un carusel pe care o mână puternică îl învârte prea repede. Nu mai pot să mă țin. Palmele mi-au transpirat de frică și îmi alunecă, iar viteza mă împinge tot mai tare spre margine. Am primit o viață pe care nu am cerut-o, dar am trăit-o până la jumătate, așa cum am știut. Dar mai am de trăit încă pe atât și nu știu ce să fac cu ea. Voi nimeri pe un culoar la întâmplare.

Ba nu! Nu mă las în voia sorții. Îmi croiesc singur destinul, ca pe o haină care să mi se potrivească perfect. Îmi duc destinul la croitor, să-l taie, să-l ciopârțească și să-mi facă unul pe măsura mea. Dacă slăbesc sau mă îngraș, destinul meu ajunge din nou la croitor. Iar la final de drum, ros în coate și lărgit în genunchi, costumul va purta urmele cusăturilor vechi, cicatricile tuturor transformărilor. Va fi un costum peticit, dar care va purta cu mândrie urmele loviturilor vieții. Iau eu voi fi mândru de costumul meu.

A fost diagnosticat cu parvoviroză, o boală foarte grea care afectează aparatul digestiv, virusul mâncând toată mucoasa și vilozitățile intestinale. Jerry a răbdat cuminte toate tratamentele, branulele, injecțiile care nu erau puține. Timp de 9 zile s-au adunat mai multe foi A4 pline cu indicații de tratament. Am avut timp să stau cu el una-două ore în fiecare zi, chiar și mai mult. I-am mai ajutat pe medici să-i facă toaleta. Cum tot alți pacienți veneau mereu în cabinet, i-am mai făcut și eu unele tratamente care se injectează foarte lent prin perfuzie.

Colegii și prietenii mă întrebau în fiecare zi de Jerry. Într-o zi s-a oprit din vomat și a băut apă, în altă zi a sărit afară din cutia lui prin gaura din capac, numai ca să nu facă pișu la el în culcuș. Când era cutia închisă de tot, se întorcea cu spatele spre ușița cu gratii ca să facă în afară. Sau a ros una din multele branule pe care le-a avut. Aveam speranțe… În altă zi i-a scăzut temperatura mult și medicii l-au încălzit cu o pătură electrică, o sticlă cu apă caldă și cu palmele. Era recunoscător pentru mângâierile pe care le primea și ne urmărea cu privirea.

Nu mai avea putere să se miște, era slăbit din cauza bolii care impunea o dietă neagră. La un moment dat n-a mai avut scaun și la ecograf s-a văzut o zonă din intestin invaginată. A trebuit anesteziat și operat la cele 2 luni jumătate și cele 3 kg ale lui. A fost prea slăbit ca să reziste, astfel că la o zi după operație s-a mutat în raiul cățeilor.

A locuit 9 zile la Pet Life unde a fost îngrijit, unde i-au alinat durerile și a fost mângâiat și drăgălit din când în când. I-a fost mai bine decât singur în pustiu pe dealuri, în soare, mort de sete. Medicii au făcut tot ce ține de ei, ba chiar mai mult. Dincolo de efortul nostru și al lor, Jerry s-a mai odihnit, s-a simțit mai bine în culcuș uscat, fiind hidratat, dormind relaxat și întins, a fost luat în brațe, i s-a vorbit și a simțit că nimeni nu îi vrea raul.

Anca spune că Jerry a fost prea mic pentru o bătălie așa mare. Rămas bun, Jerry.

Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci când nu știm unde mergem.
Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri în fiecare zi.
Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.

În aceeași notă, nu pot să nu mă gândesc și la versurile lui Coșbuc din “Lupta vieții”.

O luptă-i viața; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
[...]
Oricare-ar fi sfârșitul luptei,
Să stai luptând, căci ești dator.
Trăiesc acei ce vor să lupte,
Iar cei fricoși se plâng și mor.
De-i vezi murind, să-i lași să moară,
Căci moartea e menirea lor.

Napoleon Bonaparte

George Coșbuc