Bag capul sub apă şi o aud pe nevastă-mea spunând ceva. Ies imediat de sub apă şi ascult: nimic, era linişte. Mă rog, mi s-o fi părut. Bag din nou capul sub apă şi iarăşi o aud. Trag cu urechea preţ de câteva secunde (că intră şi ea pe aici) şi înţeleg că vorbeşte la telefon cu Alina. Dar unde, sub apă? Scot capul: linişte. Bag capul: ea la telefon cu Alina. Aha, m-am prins, sunetul se propagă mult mai rapid şi mai eficient în apă (în special fierbinte), iar suprafaţa apei acţionează ca un pavilion imens care captează toate sunetele oricât de estompate ar fi.

Mai ascult puţin. Convorbirea se încheie şi apoi aud de sub apă ştirile de la televizor: un bărbat de 32 de ani a murit în vană în urma unui stop cardiac, în timp ce făcea baie cu apă fierbinte. Sar din apă ca ars. Fac bălţi pe covorul din baie. Privirea îmi cade pe coperta almanahului care are un titlu prevestitor: “Happy end-ul la români”. Uhhh, am fost aproape!

P.S. Dacă o fi să mă înec în vreun râu sau lac, să nu strigaţi după mine, că îmi spargeţi timpanul!

Bogus pe mal

bradul de Crăciun

Piaţa Unirii

Piaţa Unirii

memorandiştilor

str. Eroilor

foto: Bogdan Stănescu

Tot anul aşteptam bâlciul cu tiribombe de pe malul Oltului. Nu muream de plăcere să merg în vacanţă la bunicii de la Călimăneşti, că era plictiseală mare, nu prea erau copii cu care să mă joc, iar bunica mă ferea de Olt cât putea. Dar 8 septembrie era zi de sărbătoare, Sfânta Maria Mică. E drept, pe mine nu asta mă interesa, ci bâlciul care ţinea trei zile.

Eram agitat încă din ajun şi a doua zi nu mai aveam răbdare nici să îmbuc micul dejun. Bunicul se conforma, totuşi, să mi-l pregătească, mai mult de gura bunicii. Însă în zilele de târg întotdeauna ouăle fierte aveau albuşul moale şi transparent. Tare scârbă îmi era de el, nu ştiam dacă să-l mestec sau să-l înghit, dar eram complice cu bunicul şi nu-l spuneam. Apoi fuga la bâlci.

Ocoleam cu grijă tarabele cu turtă-dulce cu oglindă, pe cele cu căciuli din blăniţă moale de miel, pe cele cu ceaune de fontă, opincile agăţate în cârlige, baraca unde puteai să tragi cu puşca la ţintă în nişte conserve suprapuse sub formă de piramidă. Aveam ochi doar pentru ea: TI-RI-BOM-BA!

Scaunele suspendate cu lanţuri de o roată mare mă atrăgeau ca un magnet. Roata începea învărteala ei nebună iar lanţurile se roteau mai abitir, odata cu scaunele de sub ele, ca un motocel pentru mâţe legat de un fir de aţă. Priveam cu emoţie şi deja îmi era frică de răspunsul la întrebarea: oare anul acesta mă lasă şi pe mine să mă dau?

– Nu se poate, eşti prea mic!

Răspunsul mă loveşte ca o măciucă. Iarăşi sunt prea mic? Dar ceilalţi copii din tiribombă de ce nu sunt prea mici? De ce eu mereu sunt prea mic? Şi anul trecut eram prea mic, şi acum doi ani eram prea mic. Mă întind pe spate în iarbă cu ochii la scaunele zburătoare. Lacrimile mi se preling pe la colţul ochilor, dar jos nu este vânt să mi le usuce, cum este sus în aer.

Atunci mi-am jurat să zbor, şi am şi făcut-o! În fiecare noapte înainte de culcare număram în gând cele 6 trepte de la intrarea din bloc, apoi cele 16 până la etajul 1, apoi încă 16 până la etajul 2, urcam lent până la 3 şi la 4. Urma scara pe care urcam pe bloc. Acolo aveam problemele cele mai mari cu număratul, mă opinteam la fiecare treaptă şi apoi la chepengul greu de metal. În sfârşit eram sus şi respiram aerul libertăţii cu ochii închişi a somn. Cu ultimele puteri mă târâiam şi mă lăsam să cad peste marginea blocului. Din acel moment începea visul, zburam peste străzi, peste bâlci, mult mai sus decât tiribomba.

– Hai scoală de acolo, strigă bunicul.

Mă ridic năuc, ameţit de mişcarea rotitoare de deasupra. Îmi ţin cu greu echilibrul şi parcă mi-e un pic rău.

– Hai la căluşei!

Ce să fac? Decât nimic… buni şi căluşeii.

Bunicul scoate o bancnotă mototolită şi mi-o întinde:

– O dată!

Mă urc pe un cal de lemn, cu vopseaua ştearsă de atâţia copii. Roata se învârte, mă uit cu ochii după bunicul, îl văd de câteva ori şi îmi face cu mâna. Încerc un zâmbet stângaci, să-i arăt că îmi place. Pe roata de lemn văd pictat un copil cu pantaloni scurţi roşii. Încă o tură. Calul meu de lemn începe să se legene cam tare şi ameţesc de-a binelea. Nu-l mai văd pe bunicul. Nu mai descifrez nicio persoană de pe margine. Încă o tură. Doar eu şi calul, care s-a îmbrăcat cu pantalonii roşii ai copilului pictat. Băiatul fornăie şi nechează. Încă o tură. Calul îmi face cu mâna. Băiatul aleargă în galop. Se face noapte şi frig.

– Hai mă prostule, ridică-te odată, ce-ai păţit? Nu te poţi ţine de cal?

– A căzut de pe cal! se aude în jur.

– Mă, păi eu stric banii pe tine? mă ceartă bunicul. O palmă mă dezmeticeşte de-a binelea.

– Altădată nu mai vii la niciun bâlci şi de la tiribombă să-ţi iei gândul!

Vânzătorul de la căluşei ştergea grăbit albuşul nefiert de pe căluţul meu de lemn şi de pe pantalonii roşii ai copilului.

În 1977 a început să-l poarte unchiul meu, Călin, dar ceasul era inutilizabil ca instrument de măsurat timpul pentru ca nu mai avea precizie deloc. Aşa că unchiul şi-a luat un ceas Raketa cu 150 de lei (erau mulţi bani pentru acea vreme) şi a abandonat Tavannes-ul. În acel an am venit eu pe lume, pentru ca 31 de ani mai târziu să-l regăsesc şi să-i înţeleg importanţa în istoria orologeriei legate de România. Prin munca enormă a lui Claudiu M. Burlan (Fellow of the British Horological Institute, a treia generaţie de ceasornicari), orologiul este acum în viaţă, într-o stare perfectă.

Fac o paranteză despre evoluţia celeilalte sume de bani pe care bunicul o alocase bicicletei. A tot amanat să-şi cumpere bicicleta, până când s-a gândit că nu mai e la prima tinereţe să umble cu bicicleta şi s-a reorientat către o motocicletă. Din nou a amânat decizia de a-şi lua motocicleta până i-a trecut şi vremea de dat cu motorul. Apoi s-a înscris pe lista de aşteptare pentru o maşină Trabant – aşa era pe atunci, trebuia să stai la coadă ani de zile pentru o maşină. A aşteptat cuminte după Trabant, pe undeva bucuros că nu-i mai venea rândul. Când s-au sistat livrările la Trabant, celor înscrişi pe listă li s-au oferit ultimele Dacii 1100. Astfel că în septembrie 1970 n-a mai avut ce face şi a cumparat o maşină Dacia 1100 cu care a mers mai bine de 15 ani. Se vede că a achiziţionat foarte repede ceasul Tavannes, dar pentru a-şi lua un mijloc de transport a durat 23 de ani!

Istoric

Colegii de pe forumul ceasornicar.ro/forum au cules informaţii preţioase despre aceste ceasuri, le mulţumesc frumos:

• între anii 1940-1944 Armata Română a achiziţionat de la firma Tavannes/Cyma un lot de cel puţin 2200 de ceasuri pe care le-a distribuit ofiţerilor săi
• fiecare exemplar are gravat câte un număr de serie pe capac şi pe carcasă, al meu fiind unul dintre cele mai “bătrâne” de sub umbrela forumului, cu nr. 270
• majoritatea ceasurilor din acest lot au gravat pe capacul din spate M.A.N.-S.S.A.U., care demonstrează apartenenţa lor la Ministerul Apărării Naţionale – Subsecretariatul de Stat pentru Armata de Uscat şi le încadrează în perioada 1940-1944.

Date tehnice

Ceasul este un cronograf de buzunar şi cântăreşte 83 de grame fără lanţ.

Este echipat cu mecanism Excelsior Park calibrul 19”’ (19 lignes, 42.5mm diametru) cu 17 rubine, 18.000 vibraţii pe oră (4 Hz), spiral Breguet, balansier cu regulator, rezervă de mers de 40h, secundar mic la ora 6 (sub-second). Cadranul este marcat “Tavannes Watch Co.”, are tahometru in spirala de la 15 pana la 500 km/ora, marcat în limba română “KILOMETRI PE ORA”. Cronograful măsoară până la 30 de minute şi are gradaţii de 1/5 secunde.

Carcasa este marcată “270″, acelaşi număr fiind inscripţionat şi pe interiorul capacului, reprezentând numărul de serie al acestui lot. Pe al doilea capac este inscripţionat “Tavannes Watch Co Grands Prix”.

Mecanismul este marcat “Tavannes” şi, un obicei foarte rar intalnit, are o casetă cu piese de schimb pe al cărei capat scrie in limba română: “DEDESUBT PIESE DE SCHIMB + PATENT”. Sub capac se găsesc un şurub de prindere al “hebly” sau “Setting lever”, un şurub normal de pod şi bolţul pârghiei de pornire a cronometrului (muţumesc din nou, Claudiu). E posibil să mai fi existat şi un ax de balansier.

În memoria bunicului meu am decis să readuc ceasul la viaţă. A-propos, ce aparate aveţi prin casă care funcţionează după 70 de ani? Dar dacă aţi avea, cine s-ar încumeta să le repare? Dar ce aparate ştiţi că mai există şi funcţionează după 300 de ani? Este vorba de ceasurile mecanice, cu atât mai complicate cu cât au mai multe “complicaţii” şi sunt mai vechi.

De aceea Claudiu M. Burlan a făcut o lucrare excepţională, muncind la acest ceas o lună de zile (sigur, nu continuu). L-a şlefuit şi l-a rodiat de două ori pe spate, unde era extrem de zgâriat. I-a curăţat capacele coclite şi murdare. I-a desfăcut mecanismul piesă cu piesă, pe care le-a curăţat şi gresat. De două ori! A înlocuit geamul de plexiglas cu un cristal mineral. A curăţat cadranul de petele galbene apărute. A înlocuit orarul şi minutarul care erau ruginite complet şi secundarul care lipsea.

Mecanismul arată CA NOU, era plin de praf şi de mizerie de tot felul şi nici nu pornea decât armat până la refuz. Acum arată splendid şi are o abatere de +2 secunde pe zi stând pe masă, dar de numai o secundă la patru zile când a fost purtat. Sublim! Ceasul a redevenit o bijuterie şi îi mulţumesc din suflet lui Claudiu pentru toate eforturile de a-l salva. Eu consider că a lucrat PERFECT şi, în plus, extrem de ieftin, şi asta din dorinţa de a păstra în viaţă ceasurile vechi şi din ce în ce mai rare. Adica din pasiune şi dragoste pentru ele.

Când l-am primit înapoi de la ceasornicar aproape că mi se părea firesc să arate atât de bine, abia când l-am comparat cu pozele dinainte de “internarea la doctor” mi-am dat seama de efortul uriaş depus pentru recondiţionarea lui.  Dacă există un Dumnezeu al ceasurilor (al celor mecanice, se spune, însufleţite), atunci sper să-l ajute pentru ca a salvat atât de multe de la uitare.

Într-un articol anterior sunt poze cu ceasul dinainte de a merge la Claudiu.

Îmi aduc aminte că l-am purtat de câteva ori în liceu, dar mai mult de fiţe. Ba chiar am încercat să-l duc la curăţat şi m-ar fi costat o sumă uriaşă. Aşa că l-am lăsat în cutia cu ceasuri stricate, împreună cu câteva mecanisme de ceas chinezeşti, cu baterie, luate de la tarabe.

Primele amintiri cu ceasuri le am tot de la Sighişoara. Cea mai timpurie este de cand mergeam la grădiniţa germană, unde ştiu că nu îmi plăcea deloc. Nu aveam voie să vorbim cu Puppe Tante decât în limba germană, iar eu nu ştiam niciun cuvânt. De aceea nu-l puteam pârî pe colegul Alfred (sau Manfred) care era cu un cap mai înalt decât mine şi de două ori mai greu şi care mă bătea cu plăcere. În drum spre grădiniţă bunicul încerca să mă liniştească şi mă ducea în fiecare dimineaţă pe lângă casa săsească unde erau femeia şi bărbatul. Ne opream amândoi în faţa ferestrei să vedem care din ei era afară din casuţă.

Este vorba de un ceas cu barometru sub forma unei căsuţe din lemn pictat. În gura podului era ceasul, iar pe cele două uşi de jos ieşeau două figurine de lemn: dacă urma vreme bună ieşea femeia să spele haine, dacă urma ploaie ieşea bărbatul să taie lemne. Barometrul mă fascina de-a dreptul, cum ştia el starea vremii; l-am căutat şi în ultimele dăţi când am ajuns la Sighişoara dar nu l-am mai găsit in fereastră.

A doua amintire a fost când m-a învăţat bunicul să citesc ceasul cu ace. El s-a dus să repare ceva prin curte şi între timp mi-a spus să urmăresc cum se mişcă minutarul. Eu m-am uitat la minutar şi îmi era clar că nu se mişcă deloc. Bunicul mi-a ţinut degetul nemişcat pe cadran şi, surpriză, fără să suprind mişcarea acului, încet-încet îmi depăşise degetul. Cu mintea mea de copil nu am înţeles cum se poate una ca asta, am verificat încă o dată şi s-a întâmplat la fel. În scurt timp, cu întrebări, verificări şi cu răbdarea infinită a bunicului am învăţat şi să citesc singur ora.

Apoi ceasul din turnul cetăţii, cu mecanismul său uriaş, cu figurinele care arată ziua săptămânii, cu greutăţile care îl pun în mişcare… Apoi ceasul cu cuc de la ceilalţi bunici, de la Călimăneşti, care ne trezea noaptea oră de oră şi pe care am învăţat să-l reduc la tăcere oprind pendulul cu mâna…

După ani, ceasul Tavannes de la tata Lel (Viorel îl chema pe bunicul) m-a găsit din nou. Am aflat de pe forumul ceasornicar.ro că este cel mai important ceas de buzunar din dotarea Armatei Române, că în perioada 1940-1944 au fost comandate cel puţin 2000 de bucăţi din acest model, de aceea înscrisurile sunt în limba română. Tot acolo pe forum am citit poveşti uimitoare despre ceasuri, despre evoluţia lor, a fabricanţilor, a posesorilor. Colecţionarii cunosc amănunte incredibile şi recunosc dintr-o privire modelul, anul de fabricaţie şi dacă este o copie sau nu.

Este o lume minunată aceasta a ceasurilor vechi şi simt că am păşit în ea de mult, dar fără să-mi dau seama, purtat în braţe sau cocoţat în spatele bunicului meu.

Nu mai am plită, nici mobilă de bucătărie, nici chiuvetă, nici masă, nici scaune, nici maşină de spălat. Toate sunt înghesuite în living, în jurul canapelei. Nu mă pot aşeza nicăieri, în afară de patul din dormitor. Totul geme de praf, un praf gros şi fin, care se ridică la cea mai mică adiere. Pantofii zac aruncaţi într-un sac de rafie, hainele stau claie peste grămadă, niciun obiect nu mai e la locul lui. Pur şi simplu nu mai pot găsi nimic în noua [dez]ordine, mă simt străin şi dezorientat.

Pentru lucrurile de strictă necesitate am un singur punct de reper: rucsacul cu care mă duc la serviciu. În el păstrez accesoriile pentru bicicletă (căciula şi mănuşile, protecţia de pantaloni, frontala electrică, geaca reflectorizantă, o ciocolată), portmoneul cu acte şi bani, hainele pentru a doua zi, telefonul mobil şi încărcătorul, cheile de la casă şi maşină prinse la bretea cu o carabinieră roşie. Orice am nevoie găsesc în rucsac, universul se învârte acum în jurul lui.

Vreau să dau un telefon? Mă duc la rucsac. Vreau să achit materialele de construcţie? Mă duc la rucsac. Vreau să mănânc ceva? Mă duc la rucsac, îl iau şi plec cu bicicleta la magazin, pentru că acasă nu mai am nimic de mâncare. Ca melcul, şi eu port casa în spate, în rucsac.

1. Am renunţat la mersul cu maşina la serviciu în favoarea bicicletei; mi-am cumpărat bicicletă, un Altrix Tempest roşu închis, fabricat de Neuzer. Drumurile în oraş în pauza de masă nu mai sunt o problemă, acum nu stau la semafoare şi nici nu caut înnebunit 15 minute un loc de parcare. La întoarcerea spre casă nu mai stau 30 de minute în maşină, ci doar 10 minute pe bicicletă. Fac mişcare către şi dinspre birou, am libertatea să merg pe dealurile din jurul Clujului în weekend-urile când nu pot pleca din oraş.

2. Am început lucrul la proiectul euri.ro pe care îl coceam de mai mult timp. Cam de atunci de când citesc tot ce scrie pe fiecare etichetă. Colegii de serviciu mi-au făcut un cadou minunat de ziua mea, numele de domeniu euri.ro. În felul acesta m-au motivat şi m-au asigurat că-i voi avea cititori fideli. Mulţumesc.

Deşi se vorbeşte mult despre E-uri, aceste chimicale denumite “aditivi alimentari”, informaţia în limba română este dispersată şi, de multe ori, incorectă. Prin euri.ro încerc să informez documentat şi să organizez datele despre E-uri, compilând date ale unor studii recente şi surse credibile pe care le precizez întotdeauna. Muncim să punem o pâine pe masă, dar ştim oare ce conţine ea?

Am cunoscut-o pe Anca in 1991 intr-o tabara de arheologie din Cheile Tureni. Ghemuita, intr-un maieu verde si cu sapca cu cozoroc, facea de una singura munca migaloasa de care ne feream toti – maturatul si periatul obiectelor descoperite. Asa stia ea, sa scoata la lumina ce era mai bun si mai frumos – ulterior s-a dovedit aceasta, Anca formand generatii de studenti.

M-a impresionat si am admirat-o pentru cultura si inteligenta ei sclipitoare. La intoarcerea din tabara am inceput sa citesc prima carte de istorie a filozofiei antice, a lui D. D. Rosca. In naivitatea mea, voiam sa stiu si sa inteleg atatea cate stia si ea – nu realizam pe atunci ca imi va fi imposibil. Ei ii datorez parte din maturizarea mea evidenta dintre clasa a 8-a si a 9-a. Nu a fost singura din familie care m-a educat, mama ei mi-a fost profesoara de fizica iar apoi fratele ei coleg de serviciu.

Anca a tinut sa predea pana in ultima clipa, urmandu-si vocatia de profesoara. Studentii ei au respirat aerul cunoasterii si al libertatii la cursurile unde Anca le-a deschis mintea si le-a largit orizontul.

Mai presus de orice, Anca era un om liber si un spirit liber. Reusea sa inteleaga lumea intr-un mod profund si se bucura de lucruri marunte care puteau trece neobservate. Avea enorma calitate de a iubi oamenii, de a comunica deschis cu oricine, de a cuceri interlocutorii cu zambetul ei molipsitor.

Anca putea sa rada pentru ca lumea inconjuratoare nu avea secrete, ea le descifrase pe toate. Asa ne-o vom aduce aminte, razand.

Odata era sa adorm la frizer de prea multa relaxare, dar la medic am fost intotdeauna incordat, ca un caine la veterinar pe masa de examinare. De data aceasta insa, m-am simtit foarte bine, a fost de departe cea mai placuta experienta la medic. Inca de la intrare mi-au placut atmosfera linistita, lumina estompata si calmul pe care il emana domnul doctor. O voce foarte placuta si linistitoare, o strangere de mana calduroasa si o prezentare simpla: “Buna Mihai, sunt Horatiu”. In aceasta ambianta putea sa-mi dea orice veste legata de sanatate, nu m-as fi ingrijorat de nimic.

Dar vestile au fost nu bune, ci foarte bune. Am inteles ca n-am nimic, dar mi-a spus asta cu cuvinte din dictionar, timp de 20 de minute. Se plimba cu ecograful peste mine si din ce povestea cu asistenta am retinut: “uite ce ficat frumos avem, rinichiul drept arata foarte bine, splina e minunata, vai, dar colecistul e superb, cat de frumos e cudat”. Sunt prieten cu splina, ficatul, rinichiul, ma cunosteam cu stomacul de la un chef si ne mai intepam din cand in cand, dar pe colecist chiar nu-l cunosteam pana acum. L-am descoperit recent, am aflat ca isi face treaba foarte bine si in plus e si frumos din cale-afara. Cum sa nu-l iubesti?

M-am simtit foarte bine la doctorul Horatiu Branda. Calm, relaxat, increzator. In plus, nici nu stiam ca arat atat de bine pe dinauntru. Adevarat, eram alb-negru pe monitorul domnului doctor, dar rosisem de placere ca demult nu mai vazuse “un abdomen atat de frumos”.