Datorită lui Bogus, căţelul nostru, în fiecare weekend luăm contact direct cu pădurea din jurul oraşului. Ne plimbăm câte 4 ore pe dealuri şi privim natura în toată splendoarea fiecărui anotimp. La sfârşit de februarie natura îşi rupe fâşii haina cea albă şi se pregăteşte să îmbrace haina verde.

vf. Măgura Sălicii

copac singuratic cu Bogus

drum spre lacul Miceşti

amintiri de anul trecut

munţii Gilău

noduri şi riduri

riduri verzi

pattern cu muşchi

primii ghiocei

Imagini din Făgetul Clujului, într-o zi călduroasă şi senină de iarnă, 26 decembrie.

Primele incercari intr-un lightbox home-made, cu doua veioze mici si o panza. Flori pentru mama.

Numai poze. Numai de la mare.

Invitatia lui Radu a fost irezistibila: rezervatie naturala, Lacul Stiucii, stuf, pasaret, corcodei, baie in lac, barca, pescari, cort plutitor, birt peste drum, amintiri, rasarit de soare, saratura de la Sic. Asa ca m-am dus…

Prima imagine de pe lac a fost un debarcader abandonat, unde un paianjen batran isi tesuse panza pentru milioanele de tantari care ieseau inainte de apusul soarelui.

Apoi am urcat pe deal, deranjand de sub frunze multe insecte cu trompa, insetate de sange tanar. Am contemplat apusul intre o palma pe ceafa si una pe picior pe care ni le aplicam reciproc, sa reducem numarul intepaturilor.

Dupa ce a trecut valul naprasnic de tantari, Radu a stat cuminte si relaxat toata seara, “ca la fotograf”.

Peste noapte broastele de pe lac au dat un regal acustic incat abia am inchis ochii, iar ceasurile ne-au trezit la 5:30 dimineata, sa profitam de lumina rasaritului. Cand am ajuns in foisorul pentru observat pasari a pornit ploaia, cerul era acoperit, asa ca am facut poze la ce urma sa fie micul dejun.

Am avut totusi parte si de putina lumina si ceata, cat sa nu ne para rau ca am venit de la corturi pana in foisor.

Radu a stat din nou cuminte, ”ca la fotograf”.

Am prins in sfarsit si corcodeii.

Apoi am plecat catre Sic.

La Sic am avut placerea sa vedem casele albastre ale sicanilor, costumele populare purtate cu mandrie la biserica, pe nenea Ion Petean, unul din putinii romani din sat intre multi “tatari”.

Dar mai ales ne-a incantat rezervatia naturala de stufarisuri. O intindere de stuf cat vezi cu ochii din care rasareau cateva foisoare pentru observat pasarile. Un podet de lemn pornea timid sa ne conduca in interior, dar apoi am vazut ca traverseaza lanul de stuf si uneste toate foisoarele. Pe partea cealalta o fantana cu cumpana, o masina si o bariera amplasata in mijlocul campului erau singurele semne care ne incredintau ca nu suntem pe alta planeta.

Podetul de lemn reuseste desecretizarea stufului. Am avut privilegiul de a pasi prin miezul stufului, pe unde nici omul si nici barca nu pot patrunde. Este o senzatie stranie de plutire, de zbor razant de barza.

Batranul il pandea de 16 ani.

L-a vazut de cand era mic si i-a urmarit cresterea an de an, vizitandu-l si mangaindu-l aproape cu religiozitate. Se uita in sus la el cu respect, dar si cu teama. Nu stia ce va face el va deveni adult. Cosmarurile batranului se invarteau in jurul lui, bucuriile si necazurile il includeau si pe el, visele si sperantele asemenea.

Timpul trecea greu; batranul revenea in fiecare primavara si toamna, il masura din ochi si isi facea planuri si calcule. Intr-o dimineata de primavara s-a hotarat: sosise vremea. Si-a dat seama de asta dupa frigul aspru al noptii.

Campul era inghetat.

Primulele erau zgribulite sub bruma diminetii.

O brandusa stinghera isi ridica cele cinci brate spre cer si cerea indurare. Vremea branduselor de primavara (Crocus heuffelianus) era pe trecute.

Batranul se gandise de mult cum sa procedeze. Stia ca nu va izbandi singur, de aceea a chemat ajutoare si au pornit cu totii catre locul tainic. Vagauna era secreta, momentul era secret si totul trebuia sa se intample foarte repede.

Din caruta se vedea doar coama cailor care fornaiau a neliniste la intrarea in padure.

Pe drumul ce a urmat prin padure am inceput sa ma tem. Am primit locul de cinste, sus, pe capra. M-am straduit tare sa nu fiu aruncat din caruta la fiecare hurducatura, la fiecare trecere peste cate o buturuga sau bolovan. Dintr-o sperietura in alta, pe cand incercam sa-mi aleg un loc mai moale unde voi face contact cu pamantul, o floare de munte mica, galbena si lucioasa, striga sa-mi atraga atentia,

in timp ce vecina ei, Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), incerca sa-mi dea curaj.

Caii au ajuns cu greu in fundul dolinei, facand curbe largi prin padure. Acolo jos ne astepta el, pregatit pentru marea trecere. Era deja culcat la pamant, ascultand cu urechea lipita tropotul cailor si spunand o rugaciune. Stia ca venim si stia ce urmeaza.

Operatia a fost grea, dar rapida. Uneltele bine ascutite si-au facut treaba in viteza. In scurt timp cei treizeci de metri ai copacului deveneau trunchiuri de cate patru metri.

In padure s-a asternut tacerea. Florile il plangeau pe cel plecat (Maseaua ciutei – Erythronium dens canis)

Numai o pisica neagra dadea tarcoale locului, cum facuse si cu o zi inainte.