Teleschiul Moschi a funcționat, iar pârtia era liberă, cu multe hopuri și cu zăpadă afânată. E cu totul alt stil de schiat, pe cozile schiurilor, lăsat mult mai jos și cu genunchii din gumă. Pot spune ca de 2 lei pe Moschi mă dor picioarele cât de 30 de lei pe Șuior (3 ture).

Duminică dimineața pârtia de la Șuior era proaspăt bătută, am schiat pe urme de ratrack, a fost euforic. A fost primul schi din acest sezon, pentru acomodare și antrenament înainte de Austria. O parte din poze îi aparțin lui Laci, mulțumesc. Cealaltă parte și filmarea sunt făcute cu un telefon Nokia E6.

Frontalele luminează suficient de mult pe urcare, când avem viteză mai mică. Încercăm să urcăm în paralel, cu geamul mat peste ledurile Petzl XP pentru a lumina difuz poteca. Drumul din pădure e acoperit complet cu frunze ruginii care foșnesc sub roți și care maschează pietrele sau gropile. În fața mea, Dorin zboară peste ghidon și se rostogolește. Un bolovan mare i-a barat drumul și roata din față. Scuipă tot pământul din gură, stăm puțin, își revine, ni se face frig, pornim. Nici nu ne dăm seama cum ajungem la intersecția Drumul Sfântul Ion cu Drumul Sălicii, suntem încălziți de la urcuș. Liniștea adâncă și efortul fizic ne induc multă relaxare.

Apoi alegem urcușul printre case și pădure spre radarul din Feleacu, o pantă susținută unde ne distanțăm unul de altul, Dorin trage mult mai bine la deal. Derapez pe pământul prăfos și cad cu picioarele prinse în pedale. Dorin nu se mai vede. Într-un exercițiu de singurătate, îmi sting și frontala. Este întuneric ca în peșteră, în orice direcție mă uit. Pedalez apoi să-l ajung pe Dorin și ieșim în câmpul de lângă radar, știm asta după OZN-ul luminat roșu din apropiere.

De acolo se vede tot orașul, este fantastic. Cineva are aniversarea azi, se văd artificii colorate spre Mănăștur. La Mulți Ani! Facem rapid câteva poze și ne închidem toate fermoarele. Urmează coborârea pe întuneric. Viteza ne este limitată de raza lanternelor și de frig. Degetele îngheață pe frâne, prin mănușile duble. Degetele de la picioare îngheață și ele, în ciuda protecțiilor termice. Pe zona de asfalt pe care o traversăm este gheață destul de groasă, semn că sunt câteva grade bune sub zero. Coborâm spre oraș, ne salutăm în grabă, suntem înfrigurați. Sezonul urmează să se încheie.

Cu bicicleta noaptea

Dorin 1

Dorin 2

Întâlnirea din 2011 a membrilor ciclism.ro s-a ținut in 30-31 iulie la Cârțișoara, unde începe Transfăgărășanul. O tabără mare, așezată pe malul râului, cu cicliști din toată România. Biciclete de toate felurile, de la cursiere de șosea sau ciclocros ușoare ca un fulg până la mountainbike-uri masive, cu crampoane mari. Momentul principal al întâlnirii: urcarea pe bicicletă pe Transfăgărășan până la Bâlea Lac. Ingredientul de care ne temeam cu toții era codul galben de precipitații care amenința peste jumătate din țară.

După 4 ore de somn pornim din Cluj sâmbătă la 5.30 dimineața, cu echipa ClujulPedalează. Nu plouă. Punem bicicletele pe mașini și luăm direcția Cârțișoara prin Sibiu. Pe drum se luminează cerul și iese soarele, prilej să ne filmăm pe Autostrada A1 care ocolește Sibiul. Ajunși în tabără ne echipăm, ne pregătim bicicletele și dăm câteva ture de încălzire. N-am mai văzut atât de mulți bicicliști la un loc, suntem vreo 300.

Se dă startul. Cei din față pornesc rapid, pe cursiere, noi cu biciclete de munte stăm mai în spate. Oboseala ultimelor zile îmi permite să-mi intru în ritm cam după 7 km. Mai intru în vorbă cu diverși cicliști din toată țara, în timp ce îl depășesc pe un altul care urcă pe jos, pe lângă bicicletă. Mai o glumă, o priveliște, o poveste. După vreo 10 minute iar îl depășesc pe același tip care urcă pe jos. Mă frec la ochi: el este! WTF? îl intreb. Recunoaște că urcă pe jos să se odihnească, apoi ia viteză la deal după care se dă jos din nou. Unii sunt obosiți deja, e urcare continuă. Dar nu și copiii care, însoțiți de părinți, urcă în același ritm cu noi.

Ne așteptăm unii pe alții, să pedalăm în grup. În total avem 27 km de urcare continuă și aproximativ 1600 metri diferență de nivel. Motivații mai mult sau mai puțin feminine îi îndeamna pe unii dintre noi să nu se oprească și să țină pasul cu domnișoarele. Ne apropiem de Bâlea Cascadă, am parcurs vreo 10 km deja. O treime din drum și încă nu plouă… Îmi dau seama că urcarea pe asfalt face să stau în șa în permanență și perineul este presat continuu. Constat cu neliniște că nu mai simt nimic acolo jos, totul este amorțit. Le spun băieților. Sfatul cel bun a fost să mă ridic din șa și să pedalez din picioare. A funcționat și l-am mai aplicat de câteva ori până sus.

Facem pauză de masă la Cascadă și pornim mai departe. Cerul e tot acoperit și norii coboară foarte jos. Pe drum se lasă o ceață deasă și rece. O iau înainte să mă încălzesc și mă depărtez de Levi și Oli. Deși am vreo 500 metri avans, vorbele lor taie serpentinele și îi aud extrem de clar fără să-i văd deloc. Dupa câteva minute apar și ei, răsărind brusc din ceață la 10 metri de mine. Mai mergem puțin și auzim primii stropi pe cască. Atât ne-a fost.

Picurii vin tot mai tare, îmi culeg transpirația de pe frunte și o bagă în ochi. Mă ustură ochii! Roata din spate ridică apa de pe șosea și o aruncă pe spinare, de unde se prelinge pe fund. Bazonul de la pantalonii de bicicletă e îmbibat, când mă așez în șa simt un val de apă pe coapse în jos. Totul e ud și rece, sunt 8 grade, apa curge pe noi și din noi. Cam o oră bună urcăm prin ploaie… dar ajungem sus! În total am pedalat timp de 3 ore, plus încă o oră pauze pe drum. Mă dor genunchii foarte tare, abia mai pot păși.

La cabană locuri nu mai erau, ciorbă nu mai era, căldură numai în suflete. Mă așez pe un scaun și storc încă o baltă din buretele pantalonilor. Stăm preț de un felul doi, apoi ne îmbrăcăm cu tot ce avem uscat, pentru coborâre. La 50-60 km/h se simt cu totul altfel temperatura de 8 grade și ploaia care nu contenește. Coborâm în paralel cu mașinile sau chiar le depășim. La viteze mari, roțile aruncă apa de pe drum mai mulți metri în aer. Pe măsură ce coborâm temperatura crește de la 8 la 18 grade, iar pe final se oprește și ploaia. Ajungem în tabără încălziți, fericiți. Am ajuns pentru prima dată în viața mea pe Transfăgărășan și la Bâlea Lac.

ecuson 2011

Botond

Tibi

Oli & Levi

Mihai Mocanu

uscat, zâmbeam

după 7 km

împreună cu Oli

Cristi

Transfăgărășan 1

Transfăgărășan 2

cicliști pe Transfăgărășan

podișul Transilvaniei

final de cursă

tabăra din Cârțișoara

Filmul este făcut de Oli de la Szabadsag, pozele aparțin lui Levente Kertesz și echipei ciclism.ro.

Cu două zile înainte de concurs, antrenându-mă pe traseu, am derapat pe pământul prăfos și m-am julit bine la antebraț. Toate zgâlțâielile de pe traseu le-am resimțit apoi în rană, pentru că mi se rupea crusta care începea să se formeze. La concurs eram bandajat bine, având mișcarea mâinii limitată. Dincolo de aspectul medical al problemei, am avut parte de căldură umedă și de pământ înmuiat pe alocuri de ploaia din ajun.

Dupa prima urcare abrupta

Pe aici m-a fugarit cainele

Catalin Muresan

Marius Petean

Laurentiu Vezentan

Colegii de la Clujul Pedaleaza

Colegi de antrenament

Aici incepe marea coborare

Locul I experti

Zoli si Tibi la finish

Necazurile au dispărut la fluierul de start. Traseul din Hoia este amenajat excelent, are porțiuni de viteză dar și tehnice, cu un trail îngust printre copaci, are urcări susținute și coborâri pe măsură. Lungimea unui tur indicată de computer este de 5,8 km. Începătorii au avut incidente pe traseu, căzături soldate cu două fracturi la mână, așa că am fost mai precaut la primele coborâri. Cele trei ture de circuit mi-au luat 1:25h, fără să mă opresc deloc. Am băut apă din bidon și din paharul pe care mi l-a întins Max, alergând în paralel cu mine.

Pe traseu am ales de fiecare dată să sar peste trambulină, cu ambele roți în aer. Cred că cel mai tare am împins în pedale când un dulău ciobănesc, deranjat de mișcarea roților, s-a luat după mine la vale. N-a avut nicio șansă, dar mi-a injectat niște adrenalină în sânge. Mă amuzam de fiecare când treceam pe lângă o mașină cu ușile deschise, de unde răsunau frumoasele versuri de manea: “aducem mașini de-afară”. Însă ei aveau Logan.

Pe finalul turului II am început să simt durere în ficat pe urcare, pe semne că storcea glicogenul insuficient. Am lăsat-o ceva mai moale și m-a lăsat și el. Concurenții de la categoria expert mă depășeau, unii din ei au făcut cinci ture de circuit în același timp în care eu am făcut trei. În turul III am trecut prin mijlocul unei turme de oi care se oprise chiar pe traseu. Nu-i nimic, le-am convins să se dea la o parte. Pe ultimii 400 de metri m-a vizitat o crampă musculară, un cârcel la gamba dreaptă. Magneziu! m-am gândit. Am pedalat șontâc până la final, obținând locul 27 din 44 de concurenți la categoria mea.

A fost o experiență foarte plăcută, cu miros de adrenalină și de oboseală, cu aromă de durerea și de plăcerea pedalatului, cu savoare de concurs.

Le mulțumesc lui Vali Turean și lui Szakács-Korom Zoltán pentru fotografii.

Să facem prezentările: Ciprian, Clio, Dan, Felix, Mihai, Sică.
Șase oameni, șase canioane, șase zile, șaizeci de ore pe drum, șase sute de euro feribotul, șase sute de euro motorina și taxele, șase sute de kg de bagaje și mâncare.
În două cifre (șase și zero), așa arată expediția în Sardinia unde am fost în luna aprilie 2011, înainte de Paște. În două vorbe, a fost o experiență minunată, sportivă, cu peisaje sublime. În mai multe vorbe – citiți mai departe.

Ciprian

Clio

Dănuț

Felix

Sică

Pornim seara din Cluj, după ce umplem microbuzul lui Ciprian cu echipament. Nu mai fusese niciunul din noi în Sardinia, ne făcusem doar o vagă imagine citind ghidul Lonely Planet și ghidul canioanelor de pe insulă. Suntem pregătiți pentru stat la cort și pentru bucătărie de campanie. Drumul pe continent este lung și obositor, 1800 km până în Civitavecchia unde traversăm cu feribotul. La 12 noaptea Ciprian scoate șampania și îi urăm La Mulți Ani. Adormim în sacii de dormit, în acompaniamentul sforăiturilor celor 100 de persoane din sală. Dimineață, după 30 de ore de drum, iată-ne punând piciorul pe teren sard.

Mihai

Feribotul

Primul contact cu marea

Turnul din Siniscola

Biserica in Orosei

De pe autostradă se văd culmile stâncoase, văile adânci, deja ne imaginăm numai canioane peste tot. Încercăm la un camping din cele puține deschise în extra-sezon și prețul ne dezumflă: 13 eur de persoană pe noapte. În Dorgali ne atrage atenția o reclamă la un club care organizează excursii de trekking, canyoning, speologie. Ne întâlnim cu ei, ne prezintă cele mai frumoase canioane din zonă și ne ajută să găsim cazare la signora Maria. Negociem cu ea la telefon pentru 11 eur de persoana pe noapte, într-o vilă cu vedere la mare, trei dormitoare imense, două terase, bucătărie, baie, apă caldă. De pe geamul de la baie poți culege lămâi, cele mai parfumate pe care le-am întâlnit. Un vis frumos începe să se întâmple.

Orasul Dorgali

Glicynia inflorita in Dorgali

Maci infloriti

Lamai parfumate in curte

Vedere spre Cala Gonone

Sardinia ne așteaptă ploioasă. Dacă tot e să fim uzi, atunci să ne udăm… în mare, cu neoprenul, pe valuri. Plaja stâncoasă, un amestec de calcar alb și rocă vulcanică neagră, ascunde cele mai frumoase formațiuni naturale, intrânduri, găuri în piatră, sculpturi cardiace (în formă de inimă), faleze de sărit de la înălțime. Ciprian aruncă la țintă spre o mică operă de artă din trei pietre rotunjite suprapuse. Un sfert de oră mai târziu, reușește împreună cu Felix să pună în echilibru și ultima piatră în vârf.

Plaja vulcanica

Felix inainte sa se taie

Studiind valurile

Salt in mare

Salt sincron

Ne proptim bine

Baie in aprilie

Forme pe plaja

Totul se termina cu ...eddu

Noapte buna

Ne bălăcim și sărim de pe stânci până când Felix alunecă din cauza papucilor de plajă (de la mine!) și se taie adânc în palmă într-o septă. Ne retragem însângerând malul stâncos, dar asta nu ne oprește să facem ultimul salt, cel mai înalt, de la 12-13 metri înălțime. Cu ochii minții pe hărțile studiate în ghid și deja văzându-ne pe cascadele din fotografii, adormim obosiți după mai bine de 50 de ore de la plecarea din Cluj. Va urma…

Pentru că libertatea alunecării pe zăpadă nu se compară cu nimic. Poate doar cu zborul.
Pentru că muntele te răsplătește întotdeauna și te umple pe dinăuntru cu energie.
Pentru că frigul de afară e compensat de bătăile puternice ale inimii și de sângele clocotind pe coborâre.

Am citit azi această întrebare, de ce schiem, pe derdelus.ro. Trebuie citit tot articolul, e prea multă pasiune în el pentru a nu fi popularizat. E vorba de oameni care se hrănesc cu schi, cu o activitate care ține loc de somn, de sete, de foame. Sunt oameni care ard pentru pasiunea lor. Deși când văd zăpadă afară nu mai am liniște și vreau la schi, deși am simțit puțin din jarul pe care îl exprimă acești oameni, recomand ca sursă de patimă dogoritoare să le citiți părerea.

E weekend și-mi pare că nu am stare, vreau la munte și la soare, în peșteră cu apă mare. Mi s-a îndeplinit dorința, pentru că în fiecare weekend se face câte o tură pe undeva. Sâmbătă am ajuns cu mașina în zona Ic-Ponor, pe Someșul Cald. Echipa noastră: Aghiutza, Dan, Felix. Obiectiv: vizită în Peștera Alunul Mare. În tabără eram 17 oameni, din care 10 ne-am pornit cu mașinile în amonte pe Someșul Cald, apoi pe Valea Alunului Mare spre gura peșterii.

Morfologia peșterii Izbucul Alunului Mare

La ora 17.45, cealaltă echipă formată din șase oameni intră în peșteră să monteze corzile pe verticale, iar noi patru rămânem încă o oră afară la soare, pe trunchiurile stivuite în marginea drumului. Peștera are un mic lac chiar la intrare, unde ne afundăm pâna la coapse și ne obișnuim cu apa rece. Apoi câteva zeci de metri de mers în genunchi pe bolovani, după care galeria se deschide. Peștera se dezvoltă pe o diaclază principală înalta de vreo 30 de metri și tot parcursul prin peșteră este tributar acesteia.

În multe ocazii, prăbușirile blochează drumul prin fisură și atunci traseul se folosește de toate tertipurile ca să depășească zona respectivă. De aceea ne-am urcat peste prăbușiri, am coborât în partea celaltă, am mers suspendați între pereți, proptiți cu tălpile într-unul și cu palmele în celălalt, într-o tehnică numită ramonaj. Pasajele pe coardă sunt 3-4 și sunt scurte, fiind de fapt diferențe de nivel între etajele aceleiași diaclaze. Mersul prin argilă și nisip ne-a umplut hainele și echipamentele cu lutul maroniu specific. Dar totul e obișnuit pentru speologi.

Pasajele delicate din peștera Alunul Mare

Chiar și semi-sifonul de 100 m lungime, 10 m lățime și 40 cm înălțime e ceva obișnuit. În patru labe, cu genunchii depărtați ca să nu ne lovim cu spatele de tavan, înaintăm prin apa care umple spațiul, doar cu umerii și capul afară. Un alt pasaj frumos este un târâș pe un plan înclinat, unde tavanul este la vreo 30 cm înălțime. Plafonul este împodobit cu stalagmite, helictite întortocheate și translucide, macaroane în formare. Ca să nu rupem aceste formațiuni, târâșul se abordează pe spate, cu burta spre tavan, împingând în degete și în călcâie, iar formele frumoase de pe tavan defilează prin față ochilor.

Frumusețea acestei peșteri constă în varietatea și alternanța pasajelor care te pun la lucru în cele mai diverse poziții. Apoi râul subteran, care se pierde prin diaclază și cu care ne întâlnim sporadic. Din loc în loc apar stalactite albe care sclipesc în lumină, draperii subțiri și traslucide, răsuciri de calcar în cele mai neobișnuite forme, macaroane subțiri și lungi prin mijlocul cărora picură cu încetinitorul apă bună de băut.

Am intrat însetat în peșteră, cu gura uscată. La primul vârf de stalactită care picura am stat cu gura deschisă până am băut de trei ori. Coechipierii erau deja departe și nu am apucat să-mi astâmpăr setea. Aproape de finalul peșterii am dat peste niște gururi pline cu apă limpede lângă care m-am pus pe burtă și am băut direct din luciul apei. La întoarcere aici a fost și locul de mâncat, pentru că dulciurile din bidonul etanș ne făc sete.

Indicații orare

La 23.45, după cinci ore de la intrare, ieșeam afară din peșteră, întrecându-ne în debitarea de pofte de bere și grătare. Însă poftele au fost înlocuite de somn, așteptând în mașină, la căldură, echipa cealaltă care avea să iasă abia la ora două dimineața. Așa că la numai la ora trei am fost la corturi și am pregătit masa, focul, grătarele. Zorii ne-au prins la povești în jurul focului și ne-am dus la somn pe lumină, la cinci dimineața. După numai trei ore soarele bătea cu putere în cort, așa că am pornit ventilația, deschizând ușile cortului și aruncând polarele de pe noi.

Ne-am răcorit apoi în timpul zilei cu bere rece, pufuleți cu suprize și înghețată. Am avut parte de o tură destul de ușoară, într-o peșteră frumoasă, cu felurite formațiuni și pasaje, cu și fără apă. Zona Ic-Ponor este plină de cavități, acolo fiind și cea mai frumoasă peșteră din România, Piatra Altarului.

P.S. Photo by Aghiutza & Mihai (tot cu aparatul ei)

Ca în fiecare an, particip și acum (28 mai) la scufundarea în biserica din lacul Beliș-Fântânele organizată de Lupito Diving. Spre deosebire de anii trecuți, nivelul apei este foarte scăzut, cu circa 16 metri mai jos decât de obicei, de aceea turnul bisericii iese peste un metru din apă. Ocazie rară, pentru că lumina bate până aproape jos și apa e ceva mai călduță, teoretic.

Pe drum îi pescuim pe Clio și Istețilă, luând cu noi și două caiace pentru o eventuală plimbare pe lac. Vremea se strică și aproape de Beliș începe ploaia. Ghiftuiți cu mâncare, stăm în mașină și moțăim vreo oră. Nu mai am chef de nicio scufundare, de ce oare am venit? Ce bine că Dan nu se grăbește cu îmbrăcatul… Adorm cu capul pe volan. Se oprește ploaia și vine barca primei echipe de la biserică. Începem și noi pregătirile, transportând în barcă butelii cu aer comprimat, lest cu plumb, veste compensatoare, neoprene, labe, măști, mănuși.

Vâslim pe rând până la turnul bisericii, prilej bun să ne încălzim, și așa apa e cam rece. Adică rece-rece, are 9 grade. Pe colina de lângă biserică se văd ruinele ieșite de sub ape ale conacului Urmanczy. Ne grupăm în 3 echipe de câte doi oameni, ne echipăm și pornim.

La nivelul apei, pietrele bisericii sunt acoperite cu bobițe mici de icre. Coborâm sub luciul apei. În fiecare fereastră din turn sunt câte 15-20 de bibani care ciugulesc cu poftă icrele depuse de alții din neamul lor. Nu se sperie de noi și aproape că se lasă atinși. Ajungem deasupra zidurilor și înconjurăm biserica pe contur, că tot a fost Paștele acum o lună.

Coborâm. Lumina scade treptat cu adâncimea și îmi aprind lanterna. Dan îmi face semn să îl urmez la mică distanță, să nu ne rătăcim. Suntem în fața unei ferestre cu boltă pe unde se strecoară Dan. Îl urmez îndeaproape. Intram în biserică, numai noi și peștii. Ah, ba nu! Iată echipa lui Teo și Ștefan sub noi, scot bule. Ne retragem de deasupra lor și dăm o tură de biserică în interior. O șină de cale ferată ne apare în față, o ocolim pe deasupra. Ieșim din biserică pe altă fereastră, apoi intrăm în turn.

Aici sunt multe grinzi prăbușite, lemne, resturi din acoperișul de pe turn. În contre-jour, în cadrul ferestrei, mulți ochi ne privesc curioși. Sunt bibanii dungați cu negru care se miră de noi, pești mari care scoatem bule zgomotoase. Urcăm încet pe lângă ziduri și iată-ne afară la lumină după 15 minute.

Am consumat puțin aer așa că mai pot face o scufundare. Ștefan e în aceeași situație, în plus are cameră de filmat, așa că facem echipă și intrăm încă o dată. Am parcurs cam același traseu, dar în viteză mai mare și cu zig-zag-uri mai multe. După 10 minute suntem afară, cu aer îndeajuns cât pentru încă două scufundări. Dar stăm potoliți, apa e rece și colegii ne așteaptă pe mal. Ne încălzim din nou la vâsle spre tabără. Beliș, apă mică și limpede, biserică, pești, icre, scufundări – ingrediente numai din cele bune.

Photo by Anca & Ștefan.

Mare tură mare cu bicicleta, anunțată seara la ora 10 pe liste, pentru că bicicliștii cunoscuți nu puteau veni. Și ne-am adunat trei: Carmen, Dorin și eu. Traseul propus: Cluj – E60 – Gilău – drumul Bechtel pe sub autostradă – traseul de maraton Maros – Mănăstirea Muntele Rece – Plopi – Cetatea Lita – Liteni – Săvădisla – Luna de Sus – Florești – Cluj.

Până în Plopi totul a mers ca uns. Șoseaua E60 a fost destul de liberă și am ajuns rapid în Gilău. Drumul Bechtel este absolut fabulos, începe de sub autostradă și după prima urcare abruptă devine un drum de pământ neted, lat, care traversează culmea dintre Luna de Sus și Someșul Rece. Soarele se filtrează prin stratul gros de frunze, drumul nu urcă, nici nu coboară și este complet necirculat fiind blocat la capete. Este o liniște deplină, se aud numai păsările și greierii.

Apoi am interceptat traseul Maros, care oferă panorame superbe asupra lacului Gilău și muntelui Ijar. Au urmat câteva cățărări abrupte, pe care nu le-aș fi putut urca pe bicicletă fără papucii fixați în pedale SPD. Eficiența urcării cu acest tip de papuc fix în pedală este incredibilă, am urcat unele pante cu foaia mijlocie, crezând că sunt pe foaia mică. În plus, la viteză de urcare de 2.5 km/h reușeam să-mi mențin echilibrul. La coborâre mi-au dat încredere deplină că nu-mi sare piciorul din pedală. Dorin face probă cu papucii mei și se decide să-și cumpere și el.

Între Mănăstirea Muntele Rece și Plopi drumul merge pe culme, cu panorame superbe spre Valea Ierii și spre Cluj, care arată ca o dună albicioasă în depărtare. După Plopi s-a zis cu binele, de acolo am început rătăceala. Deși pe harta traseelor ciclabile din jurul Clujului porțiunea Plopi – Lita pare drum, în realitate am avut probleme în a găsi traseul pentru bicicletă. Până sub vf. La Buru ne-am descurcat bine, după aceea Dorin face prima pană. Și-a reparat pana, timp în care am identificat o potecă prin padure care ne coboară spre satul Hășdate.

Nevrând să coborâm prea mult, am luat-o pieptiș într-o sesiune de push-bike pe deal în sus. Cu alte cuvinte, am luat-o “Vietnam”. Soarele și căldura ne cam puneau probleme, zonele expuse erau deja roșii de la soare. Direcția era bună, dar drumul lipsea cu desăvârșire. Din vârful dealului se vede o pădure pe care trebuia să o traversăm. Dincolo de ea se văd releele de pe vf. Piatra Mare, deci cetatea nu mai era așa departe. Dibuim o turmă de oi de care ne apropiem cu prudență și ciobanul ne indică un drum bun prin pădure care ne duce aproape de cetate. Ajungem la un vălău pe care ni-l indicase un alt cioban și ne vedeam deja la cetate. Dar bucata cea mai cruntă avea să urmeze.

În jurul vălăului sute de balegi proaspete îl așteptau pe Dorin să alunece, ceea ce s-a și întâmplat. După ce se spală și vrem să plecam – pană la Dorin. Reparăm pana care erau de fapt 3 înțepături și căutând drumul spre Cetate, o vedem la vreo 500 m în față. Problema este că ne separă o mare de mărăciniș infernal în care ne afundăm cu elan. Este un mega Vitnam aici! Elanul ne-a pierit în scurt timp, fiind blocați între spini, fără nicio șansă de a merge înainte sau înapoi. Forțăm orice direcție la nimereală, sperând să ieșim, ne alegem cu picioarele și hainele zgâriate. Decidem că nu putem ajunge la cetate pe drumul scurt, iar pentru cel lung nu mai aveam energie, deja era ora 5 dupa-masa.

Dorin mai face o pană între mărăcini. Întorși la vălău, îi dau camera mea de rezervă, pentru că a lui avea de fapt 3 înțepături. Reparăm tot ce putem și pornim, dar roata mea pe spate e dezumflată: pană! Lipesc un petic și o tăiem spre Liteni. Pe coborârea spre satul asfaltat, spre civilizație și înghețată, Dorin rămâne din nou în urmă. Pană! Penultimul petic și ultimele picături de lipici. Pornim din nou și facem pauza de înghețată multașteptată. Carmen susține că tura e faină și ar veni și a doua oară. Hmmm…

Apoi cu viteză spre Săvădisla și Luna, dar înainte de Luna de Sus Dorin face din nou pană. Eram pe ultimul petic, am stors lipiciul la maxim însă bucățica de cauciuc nu se mai lipea. Propun să fug singur spre Cluj și să-i recuperez cu mașina, dar Dorin sună la Cristi din Cluj care se pornește cu mașina să-l ia. Noi plecăm înainte de a se înnopta și la 10 seara, după 13 ore și 73 km, ajung acasă. Bucuros mai fac o dată traseul, dacă merg cu cineva care știe porțiunea Plopi – Cetatea Lita. Doritorii să vină pregătiți pentru exces de vulcanizare.

Sică, proaspăt absolvent al stagiului de canyoning de la Herculane, nivel avansat, organizează în 22 mai o ieșire de duminică la Cheile Cetii. După ziua de sâmbătă în care am pedalat pe Valea Arieșului, o tură de relaxare, cu apă, era binevenită.

Cu adeziv siliconic m-am lipit de gașca de la Herculane și n-am fost singurul, așa că vreo 25 de oameni și căței am umplut poiana din capătul drumului spre Cetea. Micul canion urma să fie neîncăpător, toate cascadele fiind ocupate pentru câteva ore.

Am mai zăbovit în livadă vreo oră cu Clio, lăsând avans echipei celei mari, dar tot i-am prins din urmă la prima cascadă. Debitul era mic, așa că absolvenții au “improvizat” puțină viitură. Stăteau lungiți transversal pe firul apei, la buza următoarei cascade, fâcând un baraj. La un moment dat se ridicau cu toții, lăsând valul să curgă peste colegul aflat pe coardă. Mai mult decât debitul, amplificarea sunetului era impresionantă.

O cascada de 4 m sărită, apoi două cascade de câte 12 m pe coardă, apoi încă una de 5-6 m cu săritură, acesta e tot canionul Cetea. O mică bijuterie ascunsă între munți.

PS1. Ultimele două fotografii aparțin Aghiutzei, mulțumesc.

PS2. Cum să te simți dinozaur:

- Mihai, tu de când faci canyoning?
- Păi… am început în 1996.
- Oaaau! Erau canioane atunci?