A fost diagnosticat cu parvoviroză, o boală foarte grea care afectează aparatul digestiv, virusul mâncând toată mucoasa și vilozitățile intestinale. Jerry a răbdat cuminte toate tratamentele, branulele, injecțiile care nu erau puține. Timp de 9 zile s-au adunat mai multe foi A4 pline cu indicații de tratament. Am avut timp să stau cu el una-două ore în fiecare zi, chiar și mai mult. I-am mai ajutat pe medici să-i facă toaleta. Cum tot alți pacienți veneau mereu în cabinet, i-am mai făcut și eu unele tratamente care se injectează foarte lent prin perfuzie.

Colegii și prietenii mă întrebau în fiecare zi de Jerry. Într-o zi s-a oprit din vomat și a băut apă, în altă zi a sărit afară din cutia lui prin gaura din capac, numai ca să nu facă pișu la el în culcuș. Când era cutia închisă de tot, se întorcea cu spatele spre ușița cu gratii ca să facă în afară. Sau a ros una din multele branule pe care le-a avut. Aveam speranțe… În altă zi i-a scăzut temperatura mult și medicii l-au încălzit cu o pătură electrică, o sticlă cu apă caldă și cu palmele. Era recunoscător pentru mângâierile pe care le primea și ne urmărea cu privirea.

Nu mai avea putere să se miște, era slăbit din cauza bolii care impunea o dietă neagră. La un moment dat n-a mai avut scaun și la ecograf s-a văzut o zonă din intestin invaginată. A trebuit anesteziat și operat la cele 2 luni jumătate și cele 3 kg ale lui. A fost prea slăbit ca să reziste, astfel că la o zi după operație s-a mutat în raiul cățeilor.

A locuit 9 zile la Pet Life unde a fost îngrijit, unde i-au alinat durerile și a fost mângâiat și drăgălit din când în când. I-a fost mai bine decât singur în pustiu pe dealuri, în soare, mort de sete. Medicii au făcut tot ce ține de ei, ba chiar mai mult. Dincolo de efortul nostru și al lor, Jerry s-a mai odihnit, s-a simțit mai bine în culcuș uscat, fiind hidratat, dormind relaxat și întins, a fost luat în brațe, i s-a vorbit și a simțit că nimeni nu îi vrea raul.

Anca spune că Jerry a fost prea mic pentru o bătălie așa mare. Rămas bun, Jerry.

Dacă plănuiam cu trei zile înainte să merg în tură la peșteră, mă perpeleam până la ora plecării, îmi făceam și desfăceam bagajele de mai multe ori, numai să nu stau în loc. Acum nu mai am timp pentru peșteră și astfel am rezolvat problema [ne]răbdării. Dacă îmi doresc un obiect, o piesă de echipament, un gadget – studiez imediat pe internet și pot face comanda pe loc, nu trebuie să aștept mult. Dacă voiam să merg la schi, cu o săptămână înainte începeam să urmăresc buletinul nivologic și de avalanșă. Acum am renunțat deja la o pereche de schiuri și una de clăpari.

Am o rudă internată în spital. Înainte de operație i s-a cerut să facă rost de fire pentru tegument și pentru mușchi, comprese și leucoplast pe suport de mătase. Când să i le duc, ușa de intrare în clădire era încuiată iar accesul se face numai cu cartelă. Am așteptat cu răbdare 15 minute în fața ușii până când a trecut un cadru medical care avea cartelă. La plecare, exact aceeași poveste, nu puteam ieși din clădire și a trebuit să aștept. Dar pacientul? Este obligat să stea cu fața în sus și să nu se miște ore întregi, zile întregi. Și să aștepte vindecarea în orele chinuitor de lungi. În afară de medicamente și tratament, ce mai grăbește vindecarea? Psihicul, și acesta e influențat de semnele unei evoluții favorabile, de vremea de afară, de companie.

Femeile din literatură, mai ales din basme, rămâneau acasă să-și aștepte soții sau iubiții plecați la luptă. Ce făceau în timpul ăsta? Croșetau sau împleteau zeci de metri de țesătură. Ce faci ca să-ți treacă problemele medicale? Aștepți. Dar dacă e o boală care nu se mai vindecă niciodată? Atunci cauți înțelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le poți schimba. Sau înveți să rabzi. Pentru unele lucruri merită să aștepți și să ai răbdare. Timpul, etern prieten, etern dușman, mă îndeamnă să-mi exersez răbdarea, cosând niște nasturi rupți în grabă.

Odata era sa adorm la frizer de prea multa relaxare, dar la medic am fost intotdeauna incordat, ca un caine la veterinar pe masa de examinare. De data aceasta insa, m-am simtit foarte bine, a fost de departe cea mai placuta experienta la medic. Inca de la intrare mi-au placut atmosfera linistita, lumina estompata si calmul pe care il emana domnul doctor. O voce foarte placuta si linistitoare, o strangere de mana calduroasa si o prezentare simpla: “Buna Mihai, sunt Horatiu”. In aceasta ambianta putea sa-mi dea orice veste legata de sanatate, nu m-as fi ingrijorat de nimic.

Dar vestile au fost nu bune, ci foarte bune. Am inteles ca n-am nimic, dar mi-a spus asta cu cuvinte din dictionar, timp de 20 de minute. Se plimba cu ecograful peste mine si din ce povestea cu asistenta am retinut: “uite ce ficat frumos avem, rinichiul drept arata foarte bine, splina e minunata, vai, dar colecistul e superb, cat de frumos e cudat”. Sunt prieten cu splina, ficatul, rinichiul, ma cunosteam cu stomacul de la un chef si ne mai intepam din cand in cand, dar pe colecist chiar nu-l cunosteam pana acum. L-am descoperit recent, am aflat ca isi face treaba foarte bine si in plus e si frumos din cale-afara. Cum sa nu-l iubesti?

M-am simtit foarte bine la doctorul Horatiu Branda. Calm, relaxat, increzator. In plus, nici nu stiam ca arat atat de bine pe dinauntru. Adevarat, eram alb-negru pe monitorul domnului doctor, dar rosisem de placere ca demult nu mai vazuse “un abdomen atat de frumos”.