Bag capul sub apă şi o aud pe nevastă-mea spunând ceva. Ies imediat de sub apă şi ascult: nimic, era linişte. Mă rog, mi s-o fi părut. Bag din nou capul sub apă şi iarăşi o aud. Trag cu urechea preţ de câteva secunde (că intră şi ea pe aici) şi înţeleg că vorbeşte la telefon cu Alina. Dar unde, sub apă? Scot capul: linişte. Bag capul: ea la telefon cu Alina. Aha, m-am prins, sunetul se propagă mult mai rapid şi mai eficient în apă (în special fierbinte), iar suprafaţa apei acţionează ca un pavilion imens care captează toate sunetele oricât de estompate ar fi.

Mai ascult puţin. Convorbirea se încheie şi apoi aud de sub apă ştirile de la televizor: un bărbat de 32 de ani a murit în vană în urma unui stop cardiac, în timp ce făcea baie cu apă fierbinte. Sar din apă ca ars. Fac bălţi pe covorul din baie. Privirea îmi cade pe coperta almanahului care are un titlu prevestitor: “Happy end-ul la români”. Uhhh, am fost aproape!

P.S. Dacă o fi să mă înec în vreun râu sau lac, să nu strigaţi după mine, că îmi spargeţi timpanul!

Bogus pe mal

foto: Bogdan Stănescu

Tot anul aşteptam bâlciul cu tiribombe de pe malul Oltului. Nu muream de plăcere să merg în vacanţă la bunicii de la Călimăneşti, că era plictiseală mare, nu prea erau copii cu care să mă joc, iar bunica mă ferea de Olt cât putea. Dar 8 septembrie era zi de sărbătoare, Sfânta Maria Mică. E drept, pe mine nu asta mă interesa, ci bâlciul care ţinea trei zile.

Eram agitat încă din ajun şi a doua zi nu mai aveam răbdare nici să îmbuc micul dejun. Bunicul se conforma, totuşi, să mi-l pregătească, mai mult de gura bunicii. Însă în zilele de târg întotdeauna ouăle fierte aveau albuşul moale şi transparent. Tare scârbă îmi era de el, nu ştiam dacă să-l mestec sau să-l înghit, dar eram complice cu bunicul şi nu-l spuneam. Apoi fuga la bâlci.

Ocoleam cu grijă tarabele cu turtă-dulce cu oglindă, pe cele cu căciuli din blăniţă moale de miel, pe cele cu ceaune de fontă, opincile agăţate în cârlige, baraca unde puteai să tragi cu puşca la ţintă în nişte conserve suprapuse sub formă de piramidă. Aveam ochi doar pentru ea: TI-RI-BOM-BA!

Scaunele suspendate cu lanţuri de o roată mare mă atrăgeau ca un magnet. Roata începea învărteala ei nebună iar lanţurile se roteau mai abitir, odata cu scaunele de sub ele, ca un motocel pentru mâţe legat de un fir de aţă. Priveam cu emoţie şi deja îmi era frică de răspunsul la întrebarea: oare anul acesta mă lasă şi pe mine să mă dau?

– Nu se poate, eşti prea mic!

Răspunsul mă loveşte ca o măciucă. Iarăşi sunt prea mic? Dar ceilalţi copii din tiribombă de ce nu sunt prea mici? De ce eu mereu sunt prea mic? Şi anul trecut eram prea mic, şi acum doi ani eram prea mic. Mă întind pe spate în iarbă cu ochii la scaunele zburătoare. Lacrimile mi se preling pe la colţul ochilor, dar jos nu este vânt să mi le usuce, cum este sus în aer.

Atunci mi-am jurat să zbor, şi am şi făcut-o! În fiecare noapte înainte de culcare număram în gând cele 6 trepte de la intrarea din bloc, apoi cele 16 până la etajul 1, apoi încă 16 până la etajul 2, urcam lent până la 3 şi la 4. Urma scara pe care urcam pe bloc. Acolo aveam problemele cele mai mari cu număratul, mă opinteam la fiecare treaptă şi apoi la chepengul greu de metal. În sfârşit eram sus şi respiram aerul libertăţii cu ochii închişi a somn. Cu ultimele puteri mă târâiam şi mă lăsam să cad peste marginea blocului. Din acel moment începea visul, zburam peste străzi, peste bâlci, mult mai sus decât tiribomba.

– Hai scoală de acolo, strigă bunicul.

Mă ridic năuc, ameţit de mişcarea rotitoare de deasupra. Îmi ţin cu greu echilibrul şi parcă mi-e un pic rău.

– Hai la căluşei!

Ce să fac? Decât nimic… buni şi căluşeii.

Bunicul scoate o bancnotă mototolită şi mi-o întinde:

– O dată!

Mă urc pe un cal de lemn, cu vopseaua ştearsă de atâţia copii. Roata se învârte, mă uit cu ochii după bunicul, îl văd de câteva ori şi îmi face cu mâna. Încerc un zâmbet stângaci, să-i arăt că îmi place. Pe roata de lemn văd pictat un copil cu pantaloni scurţi roşii. Încă o tură. Calul meu de lemn începe să se legene cam tare şi ameţesc de-a binelea. Nu-l mai văd pe bunicul. Nu mai descifrez nicio persoană de pe margine. Încă o tură. Doar eu şi calul, care s-a îmbrăcat cu pantalonii roşii ai copilului pictat. Băiatul fornăie şi nechează. Încă o tură. Calul îmi face cu mâna. Băiatul aleargă în galop. Se face noapte şi frig.

– Hai mă prostule, ridică-te odată, ce-ai păţit? Nu te poţi ţine de cal?

– A căzut de pe cal! se aude în jur.

– Mă, păi eu stric banii pe tine? mă ceartă bunicul. O palmă mă dezmeticeşte de-a binelea.

– Altădată nu mai vii la niciun bâlci şi de la tiribombă să-ţi iei gândul!

Vânzătorul de la căluşei ştergea grăbit albuşul nefiert de pe căluţul meu de lemn şi de pe pantalonii roşii ai copilului.

Nu mai am plită, nici mobilă de bucătărie, nici chiuvetă, nici masă, nici scaune, nici maşină de spălat. Toate sunt înghesuite în living, în jurul canapelei. Nu mă pot aşeza nicăieri, în afară de patul din dormitor. Totul geme de praf, un praf gros şi fin, care se ridică la cea mai mică adiere. Pantofii zac aruncaţi într-un sac de rafie, hainele stau claie peste grămadă, niciun obiect nu mai e la locul lui. Pur şi simplu nu mai pot găsi nimic în noua [dez]ordine, mă simt străin şi dezorientat.

Pentru lucrurile de strictă necesitate am un singur punct de reper: rucsacul cu care mă duc la serviciu. În el păstrez accesoriile pentru bicicletă (căciula şi mănuşile, protecţia de pantaloni, frontala electrică, geaca reflectorizantă, o ciocolată), portmoneul cu acte şi bani, hainele pentru a doua zi, telefonul mobil şi încărcătorul, cheile de la casă şi maşină prinse la bretea cu o carabinieră roşie. Orice am nevoie găsesc în rucsac, universul se învârte acum în jurul lui.

Vreau să dau un telefon? Mă duc la rucsac. Vreau să achit materialele de construcţie? Mă duc la rucsac. Vreau să mănânc ceva? Mă duc la rucsac, îl iau şi plec cu bicicleta la magazin, pentru că acasă nu mai am nimic de mâncare. Ca melcul, şi eu port casa în spate, în rucsac.

Privesc in tacere. Sa nu te amuze:
Cu ochii incerc sa-ti ating trupul fin,
Privirea mi-e mana, privirea mi-e buze,
Cu ochii-ti adulmec parfumul divin.

Cu ochii te musc mai jos de ureche,
Cu ochii-ti cuprind si gatul suav,
Privirea-i pe sanii tai fara pereche,
Decat sa fiu orb, mai bine bolnav.

Doresc sa-ti fiu sclav, frumoasa regina,
Sa-ating, sa miros, sa gust, sa framant,
Privirea-n privirea ta de felina,
Doar ochii te rog sa mi-i lasi unde sunt.

Manat de dorinta, condus de placere,
Saliva imi curge pe buza de jos,
Tentatia e mare, dar plang in tacere
Ca azi sunt constrans sa ma port mai frumos.

Mirosul ma-mbata, devine durere
Si buza de sus mi-o ling ca un prost.
Ferice de tine, tu bei numai bere,
Dar eu numai lapte, iar astazi e post.

L-a vazut de cand era mic si i-a urmarit cresterea an de an, vizitandu-l si mangaindu-l aproape cu religiozitate. Se uita in sus la el cu respect, dar si cu teama. Nu stia ce va face el va deveni adult. Cosmarurile batranului se invarteau in jurul lui, bucuriile si necazurile il includeau si pe el, visele si sperantele asemenea.

Timpul trecea greu; batranul revenea in fiecare primavara si toamna, il masura din ochi si isi facea planuri si calcule. Intr-o dimineata de primavara s-a hotarat: sosise vremea. Si-a dat seama de asta dupa frigul aspru al noptii.

Campul era inghetat.

Primulele erau zgribulite sub bruma diminetii.

O brandusa stinghera isi ridica cele cinci brate spre cer si cerea indurare. Vremea branduselor de primavara (Crocus heuffelianus) era pe trecute.

Batranul se gandise de mult cum sa procedeze. Stia ca nu va izbandi singur, de aceea a chemat ajutoare si au pornit cu totii catre locul tainic. Vagauna era secreta, momentul era secret si totul trebuia sa se intample foarte repede.

Din caruta se vedea doar coama cailor care fornaiau a neliniste la intrarea in padure.

Pe drumul ce a urmat prin padure am inceput sa ma tem. Am primit locul de cinste, sus, pe capra. M-am straduit tare sa nu fiu aruncat din caruta la fiecare hurducatura, la fiecare trecere peste cate o buturuga sau bolovan. Dintr-o sperietura in alta, pe cand incercam sa-mi aleg un loc mai moale unde voi face contact cu pamantul, o floare de munte mica, galbena si lucioasa, striga sa-mi atraga atentia,

in timp ce vecina ei, Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), incerca sa-mi dea curaj.

Caii au ajuns cu greu in fundul dolinei, facand curbe largi prin padure. Acolo jos ne astepta el, pregatit pentru marea trecere. Era deja culcat la pamant, ascultand cu urechea lipita tropotul cailor si spunand o rugaciune. Stia ca venim si stia ce urmeaza.

Operatia a fost grea, dar rapida. Uneltele bine ascutite si-au facut treaba in viteza. In scurt timp cei treizeci de metri ai copacului deveneau trunchiuri de cate patru metri.

In padure s-a asternut tacerea. Florile il plangeau pe cel plecat (Maseaua ciutei – Erythronium dens canis)

Numai o pisica neagra dadea tarcoale locului, cum facuse si cu o zi inainte.

Am incercat sa-mi explic frumusetea ireala a culorilor si am aflat despre atomii de azot din atmosfera care disperseaza lumina albastra, dar vraja culorilor s-a pierdut si ea. Explicatia era prea complicata si inutila (cel putin asa mi s-a spus cand am incercat sa o reproduc in public). De acord, conteaza numai bucuria de a vedea si de a te mira, speranta si ratacirea prin infinit.

Cand eram copil bunicul imi arata intotdeauna curcubeul. Pana si el, la varsta lui, era fascinat de frumusetea culorilor, de perfectiunea curbelor, de structura lui imateriala. Cand aparea curcubeul il urmaream amandoi din curtea casei si ne bucuram. Uneori chiar se intampla sa apara deasupra dealului vecin si lumina cobora pana jos in iarba, formand un cerc colorat. Il trageam pe bunicul de mana sa alergam pana acolo, sa vedem cum e sa te lumineze curcubeul. De fiecare data traiam aceeasi dezamagire: curcubeul se departa de noi si nu-l puteam niciodata atinge.

De atunci au trecut ani si inca mai alerg dupa curcubee. Mi-am dat seama insa ca imi produce mai multa placere alergarea si amagirea ca-l prind. Daca odata m-ar astepta curcubeul si m-ar lasa sa-l ating, as pierde doua lucruri care imi dau putere: misterul si speranta.

Pe pamant te caut pe tine
Si in cer tot pe tine, mereu,
Nu vreau sa ma bucur de bine
Daca stiu ca tie ti-e greu.

In ceruri nu sunt oprelisti
Cum sunt peste tot pe pamant,
Te-astept sa ne facem eterici,
Evadand din greul mormant.

Si daca vreodata vei plange
Ca sus in inalturi ti-e greu,
La pieptu-mi duios te voi strange
Imbarcandu-ne pe curcubeu.

Si astfel vom face naveta
Pe pamant si iarasi in cer,
Indicand la pornire planeta,
Biletul e pana de inger.