În anul 1957 bunicul meu din Sighişoara, Viorel Boroş, care atunci avea 37 de ani, deţinea o sumă de bani şi intenţiona să-şi cumpere un ceas şi o bicicletă. A reuşit să cumpere de la un sas din Sighişoara acest ceas de buzunar care a funcţionat foarte precis până la un moment dat. Bunicul l-a dus la reparat la ceasornicarul Mola din Sighişoara, singurul care se încumeta să treacă de al doilea capac al ceasului cu o şurubelniţă în mână. Se pare că timp de 5 ani (!) nu prea a avut curaj să-l repare şi ceasul a stat la ceasornicărie în tot acest timp. Apoi, văzând că îl lasă ochii şi începe să-i tremure mâna, Mola şi-a luat inima în dinţi şi a făcut ceasul să meargă, dar niciodată cu aceeaşi precizie ca la început, iar cronograful nu mai funcţiona deloc.

În 1977 a început să-l poarte unchiul meu, Călin, dar ceasul era inutilizabil ca instrument de măsurat timpul pentru ca nu mai avea precizie deloc. Aşa că unchiul şi-a luat un ceas Raketa cu 150 de lei (erau mulţi bani pentru acea vreme) şi a abandonat Tavannes-ul. În acel an am venit eu pe lume, pentru ca 31 de ani mai târziu să-l regăsesc şi să-i înţeleg importanţa în istoria orologeriei legate de România. Prin munca enormă a lui Claudiu M. Burlan (Fellow of the British Horological Institute, a treia generaţie de ceasornicari), orologiul este acum în viaţă, într-o stare perfectă.

Fac o paranteză despre evoluţia celeilalte sume de bani pe care bunicul o alocase bicicletei. A tot amanat să-şi cumpere bicicleta, până când s-a gândit că nu mai e la prima tinereţe să umble cu bicicleta şi s-a reorientat către o motocicletă. Din nou a amânat decizia de a-şi lua motocicleta până i-a trecut şi vremea de dat cu motorul. Apoi s-a înscris pe lista de aşteptare pentru o maşină Trabant – aşa era pe atunci, trebuia să stai la coadă ani de zile pentru o maşină. A aşteptat cuminte după Trabant, pe undeva bucuros că nu-i mai venea rândul. Când s-au sistat livrările la Trabant, celor înscrişi pe listă li s-au oferit ultimele Dacii 1100. Astfel că în septembrie 1970 n-a mai avut ce face şi a cumparat o maşină Dacia 1100 cu care a mers mai bine de 15 ani. Se vede că a achiziţionat foarte repede ceasul Tavannes, dar pentru a-şi lua un mijloc de transport a durat 23 de ani!

Istoric

Colegii de pe forumul ceasornicar.ro/forum au cules informaţii preţioase despre aceste ceasuri, le mulţumesc frumos:

• între anii 1940-1944 Armata Română a achiziţionat de la firma Tavannes/Cyma un lot de cel puţin 2200 de ceasuri pe care le-a distribuit ofiţerilor săi
• fiecare exemplar are gravat câte un număr de serie pe capac şi pe carcasă, al meu fiind unul dintre cele mai “bătrâne” de sub umbrela forumului, cu nr. 270
• majoritatea ceasurilor din acest lot au gravat pe capacul din spate M.A.N.-S.S.A.U., care demonstrează apartenenţa lor la Ministerul Apărării Naţionale – Subsecretariatul de Stat pentru Armata de Uscat şi le încadrează în perioada 1940-1944.

Date tehnice

Ceasul este un cronograf de buzunar şi cântăreşte 83 de grame fără lanţ.

Este echipat cu mecanism Excelsior Park calibrul 19”’ (19 lignes, 42.5mm diametru) cu 17 rubine, 18.000 vibraţii pe oră (4 Hz), spiral Breguet, balansier cu regulator, rezervă de mers de 40h, secundar mic la ora 6 (sub-second). Cadranul este marcat “Tavannes Watch Co.”, are tahometru in spirala de la 15 pana la 500 km/ora, marcat în limba română “KILOMETRI PE ORA”. Cronograful măsoară până la 30 de minute şi are gradaţii de 1/5 secunde.

Carcasa este marcată “270″, acelaşi număr fiind inscripţionat şi pe interiorul capacului, reprezentând numărul de serie al acestui lot. Pe al doilea capac este inscripţionat “Tavannes Watch Co Grands Prix”.

Mecanismul este marcat “Tavannes” şi, un obicei foarte rar intalnit, are o casetă cu piese de schimb pe al cărei capat scrie in limba română: “DEDESUBT PIESE DE SCHIMB + PATENT”. Sub capac se găsesc un şurub de prindere al “hebly” sau “Setting lever”, un şurub normal de pod şi bolţul pârghiei de pornire a cronometrului (muţumesc din nou, Claudiu). E posibil să mai fi existat şi un ax de balansier.

În memoria bunicului meu am decis să readuc ceasul la viaţă. A-propos, ce aparate aveţi prin casă care funcţionează după 70 de ani? Dar dacă aţi avea, cine s-ar încumeta să le repare? Dar ce aparate ştiţi că mai există şi funcţionează după 300 de ani? Este vorba de ceasurile mecanice, cu atât mai complicate cu cât au mai multe “complicaţii” şi sunt mai vechi.

De aceea Claudiu M. Burlan a făcut o lucrare excepţională, muncind la acest ceas o lună de zile (sigur, nu continuu). L-a şlefuit şi l-a rodiat de două ori pe spate, unde era extrem de zgâriat. I-a curăţat capacele coclite şi murdare. I-a desfăcut mecanismul piesă cu piesă, pe care le-a curăţat şi gresat. De două ori! A înlocuit geamul de plexiglas cu un cristal mineral. A curăţat cadranul de petele galbene apărute. A înlocuit orarul şi minutarul care erau ruginite complet şi secundarul care lipsea.

Mecanismul arată CA NOU, era plin de praf şi de mizerie de tot felul şi nici nu pornea decât armat până la refuz. Acum arată splendid şi are o abatere de +2 secunde pe zi stând pe masă, dar de numai o secundă la patru zile când a fost purtat. Sublim! Ceasul a redevenit o bijuterie şi îi mulţumesc din suflet lui Claudiu pentru toate eforturile de a-l salva. Eu consider că a lucrat PERFECT şi, în plus, extrem de ieftin, şi asta din dorinţa de a păstra în viaţă ceasurile vechi şi din ce în ce mai rare. Adica din pasiune şi dragoste pentru ele.

Când l-am primit înapoi de la ceasornicar aproape că mi se părea firesc să arate atât de bine, abia când l-am comparat cu pozele dinainte de “internarea la doctor” mi-am dat seama de efortul uriaş depus pentru recondiţionarea lui.  Dacă există un Dumnezeu al ceasurilor (al celor mecanice, se spune, însufleţite), atunci sper să-l ajute pentru ca a salvat atât de multe de la uitare.

Într-un articol anterior sunt poze cu ceasul dinainte de a merge la Claudiu.

Partea cea mai dificilă şi neplăcută după renovare este eliminarea completă a prafului din casă. Având în vedere că praful se ridică foarte uşor în aer şi se depune pe orice obiect, cât de mic, de multe ori eforturile par zadarnice şi munca – una de Sisif. Luând la desprăfuit fiecare obiect din casă, regăsesc un obiect de care uitasem şi pe care l-am primit de la bunicul meu din Sighişoara: un ceas militar de buzunar, marca Tavannes, model cronograf.

Îmi aduc aminte că l-am purtat de câteva ori în liceu, dar mai mult de fiţe. Ba chiar am încercat să-l duc la curăţat şi m-ar fi costat o sumă uriaşă. Aşa că l-am lăsat în cutia cu ceasuri stricate, împreună cu câteva mecanisme de ceas chinezeşti, cu baterie, luate de la tarabe.

Primele amintiri cu ceasuri le am tot de la Sighişoara. Cea mai timpurie este de cand mergeam la grădiniţa germană, unde ştiu că nu îmi plăcea deloc. Nu aveam voie să vorbim cu Puppe Tante decât în limba germană, iar eu nu ştiam niciun cuvânt. De aceea nu-l puteam pârî pe colegul Alfred (sau Manfred) care era cu un cap mai înalt decât mine şi de două ori mai greu şi care mă bătea cu plăcere. În drum spre grădiniţă bunicul încerca să mă liniştească şi mă ducea în fiecare dimineaţă pe lângă casa săsească unde erau femeia şi bărbatul. Ne opream amândoi în faţa ferestrei să vedem care din ei era afară din casuţă.

Este vorba de un ceas cu barometru sub forma unei căsuţe din lemn pictat. În gura podului era ceasul, iar pe cele două uşi de jos ieşeau două figurine de lemn: dacă urma vreme bună ieşea femeia să spele haine, dacă urma ploaie ieşea bărbatul să taie lemne. Barometrul mă fascina de-a dreptul, cum ştia el starea vremii; l-am căutat şi în ultimele dăţi când am ajuns la Sighişoara dar nu l-am mai găsit in fereastră.

A doua amintire a fost când m-a învăţat bunicul să citesc ceasul cu ace. El s-a dus să repare ceva prin curte şi între timp mi-a spus să urmăresc cum se mişcă minutarul. Eu m-am uitat la minutar şi îmi era clar că nu se mişcă deloc. Bunicul mi-a ţinut degetul nemişcat pe cadran şi, surpriză, fără să suprind mişcarea acului, încet-încet îmi depăşise degetul. Cu mintea mea de copil nu am înţeles cum se poate una ca asta, am verificat încă o dată şi s-a întâmplat la fel. În scurt timp, cu întrebări, verificări şi cu răbdarea infinită a bunicului am învăţat şi să citesc singur ora.

Apoi ceasul din turnul cetăţii, cu mecanismul său uriaş, cu figurinele care arată ziua săptămânii, cu greutăţile care îl pun în mişcare… Apoi ceasul cu cuc de la ceilalţi bunici, de la Călimăneşti, care ne trezea noaptea oră de oră şi pe care am învăţat să-l reduc la tăcere oprind pendulul cu mâna…

După ani, ceasul Tavannes de la tata Lel (Viorel îl chema pe bunicul) m-a găsit din nou. Am aflat de pe forumul ceasornicar.ro că este cel mai important ceas de buzunar din dotarea Armatei Române, că în perioada 1940-1944 au fost comandate cel puţin 2000 de bucăţi din acest model, de aceea înscrisurile sunt în limba română. Tot acolo pe forum am citit poveşti uimitoare despre ceasuri, despre evoluţia lor, a fabricanţilor, a posesorilor. Colecţionarii cunosc amănunte incredibile şi recunosc dintr-o privire modelul, anul de fabricaţie şi dacă este o copie sau nu.

Este o lume minunată aceasta a ceasurilor vechi şi simt că am păşit în ea de mult, dar fără să-mi dau seama, purtat în braţe sau cocoţat în spatele bunicului meu.