Hotel Pastis

Peter Mayle este un autor britanic contemporan, cunoscut în special pentru romanele sale legate de însorita regiune Provence din Franța. I-am citit mai întâi volumul “Viață de câine” și m-am îndrăgostit de stilul dezinvolt și de umorul său special. “Viață de câine” este o poveste relatată cu vocea unui câine abandonat care își caută un cămin. Trece prin multe peripeții, dar este foarte isteț și reușește să-i cucerească pe noii săi stăpâni cu privirea miloagă și lăbuța așezată pe genunchi. Prin această carte Peter Mayle mi-a devenit un autor drag, dar au urmat și alte cărți ale sale: Un an în Provence, Din nou în Provence, Un an bun, Hotel Pastis.

Din toate scrierile sale despre Provence transpare tandrețea pentru regiune și locuitorii săi, în ciuda umorului și a ironiei unui englez la adresa francezilor. Peter Mayle a lucrat 15 ani în publicitate și ulterior chiar s-a mutat și locuiește în Provence. Scrie cu drag despre clima și aromele din Provence, despre obiceiurile și gusturile francezilor, ba chiar face referințe culinare precise și elaborate, demne de un provensal get-beget.

Hotel Pastis este o fantezie la care visăm cu toții: retragerea din nebunia vieții urbane într-o afacere privată la țară sau o lovitură la o bancă pentru un câștig sigur și rapid. Nu voi povesti prea mult din carte, doar esențialul: Simon Shaw este directorul unei mari companii de publicitate. Divorțat de Caroline, călătorește în Franța unde o cunoaște pe Nicole, iar aceasta îi propune o afacere. Simon decide să se retragă într-un sat din Provence unde deschid împreună un hotel luxos. În paralel, o echipă de spărgători plănuiesc în detaliu o lovitură în buncărul unei bănci din zonă. Capitolele alternează, iar intersecția dintre cele două planuri se face abia la jumătatea cărții, când o parte din hoți vin să lucreze pe șantierul unde se renova hotelul și un mafiot intimidant îi face propuneri de colaborare lui Simon.

Va fi viața aparent liniștită a lui Simon perturbată de întâlnirea cu hoții? poate vă întrebați. Dar plăcerea lecturii și continuarea firului epic nu depind prea mult de răspunsul la această întrebare. Pentru că lectura este amuzantă, savuroasă, ușoară. Ce nu e ușor însă este trecerea de la viața activă a lui Simon – londonezul care călătorea cu avionul între continente și lua prânzuri de afaceri în fiecare zi – la viața pașnică de manager de hotel în care angajații se ocupă de tot iar lui nu-i mai rămâne nimic de făcut. Aici este adevăratul conflict, generat de turnura radicală pe care a luat-o viața lui Simon.

Unele pasaje trebuie citite cu burta plină, în caz contrar descrierea mâncărurilor și a vinurilor franțuzești duce la declanșarea poftelor gastronomice. Scenele nu sunt neapărat umoristice, dar ironia și replicile sarcastice abundă, creând o atmosferă destinsă, de vacanță. Și cum altfel să fie în Provence cea îmbibată de mirosul de levănțică de sub soarele sudului, decât vacanță?

Rocco Pentagora provine dintr-o familie în care toți bărbații fuseseră înșelați de neveste, o familie blestemată ca bărbații să fie încornorați. O surprinde pe soția lui, Marta Ajala, citind o scrisoare inocentă primită de la cel mai influent politician al momentului. O acuză de adulter și o dă afară din casă, deși era însărcinată. Singura vină a Martei este că nu avea experiența de a respinge scrisorile lui Alvignani. Marta se mută la părinții ei și de aici începe tragedia. De rușine, tatăl ei se încuie într-o cameră și nu mai iese decât peste câteva luni, cu picioarele înainte, abandonându-și fabrica și lăsându-și pe drumuri familia. În timp ce tatăl își dădea sfârșitul, Marta năștea copilul mort.

Socrul Pentagora o umilește în public, apoi Martei i se refuză postul câștigat prin concurs și este evitată de toți cunoscuții. Din cauza lipsurilor, Marta cu mama și sora ei se mută în Palermo unde Marta primise un post de învățătoare și unde se dedică familiei pe care o susține financiar. După o vreme Gregorio Alvignani, politicianul, dar și Rocco o caută în Palermo. Unul o cheamă cu el la Roma, celălalt o vrea înapoi. Izgonită de societate, disperată în singurătatea ei, va ceda Marta pasiunii sau moralei epocii?

Pe fundalul principiilor societății siciliene din jurul anului 1900, Pirandello construiește o dramă amoroasă cu implicații sociale. Lumea “bună” nu vrea să vadă inocența Martei și adevărul pare să nu intereseze pe nimeni. Stigmatul de soție adulteră o urmărește pe Marta peste tot și o izolează. Principiile sociale sunt mult mai puternice decât sentimentele umane, decât prietenia, compasiunea, înțelegerea sau prezumția de nevinovăție.

Stilul scrierii lui Pirandello, cel puțin în acest prim roman al său, nu m-a atras în mod deosebit. Deși încearcă să surprindă drama unei femei și a unei familii, o face accentuând și explicând gesturi de dimensiuni teatrale, indicațiile sale regizorale făcându-și simțită prezența și în roman. Complexul spiritual al personajului feminin este prezentat redus și grosier, autorul nereușind să redea finețea nuanțelor și a stărilor prin care trece o femeie pusă în această situație, insistând mai mult pe exprimările exterioare.

Toată atmosfera romanului este de jale, de tânguire parțial demnă, de neputință, iar personajele fac acțiuni sau au trăiri care apoi sunt disecate și explicate în detaliu, nelăsând mult loc pentru interpretări. Personajele pitorești sunt puține și au un rol secundar.

Cam la fel am resimțit atmosfera și stilul lui Harriet Beecher Stowe în “Coliba unchiului Tom”. Dincolo de mesajul profund uman, de resemnarea demnă a personajului principal, de drama sclavilor afroamericani din secolul XIX, și “Coliba unchiului Tom” lasă mintea încercând în zadar să descopere noi semnificații, noi valențe neexplicate de autor. Peste ambele plutește același sentiment de tânguire, de neputință, și ambele trezesc în cititor revolta împotriva ordinii sociale a vremii.

Deși tema socială din “Exclusa” este foarte veridică pentru anii 1900, din păcate proiecția vizuală a trăirilor personajelor ar avea forma unei comete: concentrate și exagerate într-o singură direcție – spre vârf, neclare, rarefiate și tulburi spre coadă. Iar cerul acestor comete ar fi unul trist, apăsător, de tânguire.

Vladimir Bukovski este poate cel mai cunoscut disident rus, cel care a avut curajul să se opună regimului comunist și care a fost condamnat la mulți ani de închisoare. S-a născut în 30 decembrie 1942 în republica Bașkiră, mama fiind jurnalist la radio iar tatăl scriitor. De tânăr a organizat demonstrații și manifestații prin care îi sprijinea pe diverși scriitori sau disidenți, și de fiecare dată a fost arestat și închis. A fost primul care a vorbit despre prizonieratul psihiatric, trimițând în Occident peste 150 de pagini de documente despre abuzurile comise în spitalele de psihiatrie împotriva prizonierilor politici. Împreună cu un coleg de închisoare au scris un “Manual de psihiatrie pentru disidenți” pentru a ajuta alți disidenți să se opună abuzurilor autorităților.

În total a petrecut 12 ani în închisoare, lagăre de muncă sau instituții de psihiatrie până când, într-o zi din anul 1976, a fost scos din închisoare, spălat, îmbrăcat și trimis cu un avion in Elveția. Ulterior a aflat că eliberarea lui se datorează schimbului cu un alt prizonier, comunistul chilian Luis Corvalán. De atunci este un om liber, locuiește în Marea Britanie la Cambridge, a reluat studiile de neurofiziologie și a continuat să scrie. Până în 1990 a fondat numeroase organizații anticomuniste, a coagulat lideri importanți ai mișcării și a avut un rol important în căderea comunismului.

Cartea “Reușești sau mori” este în fapt un lung interviu cu Vladimir Bukovski realizat prin email de Doina Jela. Conține multe amintiri din închisoare, reia teme mai vechi cum ar fi transformarea comunismului (și a comuniștilor) într-un monstru lângă care va trebui să trăim, analizează foarte pertinent Uniunea Europeană, comparând-o cu fosta URSS, construită artificial de socialiști ca opoziție la capitalism. Din carte transpare omul Vladimir Bukovski, un idealist, un spirit analitic, un om de o moralitate și o forță interioară remarcabile. Cum altfel ar fi reușit să supraviețuiască închisorilor dure din URSS? Pentru el libertatea este cel mai de preț lucru al unui om, singurul pentru care merită să trăiești și singurul pentru care merită să mori.

Citez un fragment din relatarea Doinei Jela, pasaj care a dat și titlul cărții.
“Prima dată cînd a fost trimis la carceră (povesteşte disidentul rus în Şi se întoarce vîntul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003) – pentru gura lui mare a fost trimis foarte curînd după întemniţare –, cînd s-a trezit singur în cutia doar ceva mai mare ca un coşciug, gîndindu-se ce şansă are să se acomodeze şi să vieţuiască în ea un număr de zile, a început prin a căuta în jur o spărtură, o ascunzătoare, o nişă în care un al deţinut înaintea lui să fi pus ceva. Efortul i-a fost răsplătit, fiindcă, într-o asemenea ascunzătoare a găsit un săculeţ cu tutun. Problema era acum în ce fel să fumeze acel tutun. Inventarul încăperii în care se afla, înaltă de mai mult de doi metri, se reducea la becul spînzurat în tavan, la o scîndură, de înălţimea unui stat de om, pe care noaptea avea voie s-o pună pe jos, ca să doarmă pe ea, şi la propira îmbrăcăminte de deţinut. Urmează examinarea posibilităţilor ca, folosindu-se de acest inventar, să ajungă să fumeze. Primul obiect care părea demn de luat în consideraţie în acest sens era becul din tavan, în permanenţă aprins. O zi întreagă, deţinutul cu înălţimea lui nu mult peste medie şi cu condiţia lui fizică de prizonier a sărit pe perete încercînd să ajungă la bec. Următoarea zi, munca migăloasă de a desprinde din scîndură o aşchie lungă, la capătul căreia să pună o scamă din haina proprie, cu ajutorul căreia să obţină, lipind-o de becul încins, o scînteie. A treia zi, cu degetele şi genunchii jupuiţi, epuizat şi furios, a reluat salturile, cu ajutorul scîndurii sprijinite de perete. În fine, victoria: scama, şi apoi ţigara aprinsă. [...]
Do or die. Asta simţise atunci cînd îşi pusese în cap că trebuie să-şi aprindă ţigara de la bec: face lucrul acesta sau moare.”

Studiind neurofiziologia, Bukovski face paralele tulburătoare între procesele din organism și lumea socială, între oameni și animale privind simțul etic (vezi experimentul în care șobolanii primeau mâncare numai dacă apăsau o pedală prin care îi curentau pe alți șobolani). Viziunea lui despre corectitudinea politică sau despre libertatea individului poate părea utopică, însă are argumente cu care convinge foarte ușor, pentru că le simte. Sinceritatea, curajul și modestia lui impresionează și construiesc un model puternic.

Nicolae Steinhardt spune în “Jurnalul fericirii” că a identificat trei soluții practice pentru a ieși dintr-un univers concentraționar, în afară de soluția credinței. Soluția a treia se numește “a lui Winston Churchill și Vladimir Bukovski” și se rezumă astfel: “în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.” Îmi permit să-l citez pe marele gânditor român.

“Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

Ismail Kadare este unul din cei mai mari scriitori europeni, cunoscut pentru romanele sale alegorico-politice. Trăind şi studiind în timpul regimurilor comuniste din Albania, respectiv Rusia, Kadare atacă totalitarismul prin alegorii, cum este cea din romanul “Palatul Viselor”.

Apărut în 1980, romanul este interzis imediat in Albania de catre regimul lui Enver Hodja. În 1990, Ismail Kadare avea să ceară azil politic în Franţa, spunând că “[...] dictatura şi literatura autentică nu sunt compatibile. [...] Scriitorul este duşmanul natural al dictaturii”. Tot în 1990 apare la Paris şi forma finală a acestui roman, probabil cel mai curajos roman al său.

În contextul regimului totalitar instaurat de Imperiul Otoman, cea mai de temut instituţie este Tabir Saray (Palatul Viselor) şi se ocupă de studierea viselor pe care le au locuitorii Imperiului. Aceştia sunt obligaţi să relateze in fiecare dimineaţă visul pe care îl avuseseră noaptea. Din toate colţurile Imperiului se strâng zilnic mii de vise care ajung la palat şi sunt selecţionate şi interpretate. Din zecile de mii de vise este ales în fiecare săptămână Marele Vis care ajunge la sultan, iar acesta ia decizii politice pe baza acelui vis. Din arhiva Palatului Viselor se poate reconstitui o lume a subconştientului colectiv din fiecare zi a ultimelor sute de ani. Angajaţii se simt mult mai bine în această lume onirică, fascinantă, iar lumea reală li se pare cenuşie şi tristă. Sau, cine ştie sigur care e lumea reală?

Eroul pricipal, Mark Alem, este un tânăr provenit dintr-o familie foarte influentă, Qyprilli, care îl ajută să se angajeze la Tabir Saray. Încercând să-şi apere interesele, familia îl propulseaza pe tânăr până în postul de director, pentru a-şi ajuta familia prin interpretări favorizante . Tânărul, animat iniţial de sentimente umane, devine involuntar un simbol al puterii din umbră de care se tem toţi, inclusiv miniştrii imperiului.

Raţiunea pentru care s-a fondat Palatul Viselor porneşte de la premisa că Allah trimite visele premonitorii asupra pământului întreg, fără să aleagă o persoană anume. De aceea este nevoie de recoltarea tuturor viselor din Imperiu pentru a avea o imagine completă a premoniţiilor, pentru a reconstitui Visul Total şi a lua decizii în consecinţă. Deşi ipoteza poate părea democratică prin “consultarea” poporului, în final un singur vis al unui singur om este selectat pentru a deveni Marele Vis. Nivelele ierarhice superioare din Tabir Saray au puteri atât de mari, încât pot “fabrica” vise pentru a influenţa deciziile politice ale sultanului. În mod cu totul absurd, statul este condus pe baza fragmentelor de subconştient interpretate după cum doresc familiile influente din Imperiu.

Nu putem să nu realizăm apropierea dintre Palatul Viselor si Securitatea din România comunistă. Ambele institutii urmăreau şi supravegheau populaţia statului, încercând să le afle gândurile şi intenţiile cele mai ascunse, în principal cele legate de subminarea puterii de stat. Primii culegeau şi studiau visele, ceilalţi ascultau telefoanele, violau corespondenţa, pedepseau credinţa.

Pentru înţelegerea deplină a romanului şi a simbolurilor sale nu este suficientă o singură lectură. Romanul trebuie recitit, poate de mai multe ori, pentru a-i pătrunde sensurile. Citindu-l, te simţi şi tu un slujbaş la Tabir Saray, la departamentul de Interpretare, încercând să dezlegi simbolurile acestui vis fascinant publicat de Editura Humanitas şi care se numeşte “Palatul Viselor”.