A fost diagnosticat cu parvoviroză, o boală foarte grea care afectează aparatul digestiv, virusul mâncând toată mucoasa și vilozitățile intestinale. Jerry a răbdat cuminte toate tratamentele, branulele, injecțiile care nu erau puține. Timp de 9 zile s-au adunat mai multe foi A4 pline cu indicații de tratament. Am avut timp să stau cu el una-două ore în fiecare zi, chiar și mai mult. I-am mai ajutat pe medici să-i facă toaleta. Cum tot alți pacienți veneau mereu în cabinet, i-am mai făcut și eu unele tratamente care se injectează foarte lent prin perfuzie.

Colegii și prietenii mă întrebau în fiecare zi de Jerry. Într-o zi s-a oprit din vomat și a băut apă, în altă zi a sărit afară din cutia lui prin gaura din capac, numai ca să nu facă pișu la el în culcuș. Când era cutia închisă de tot, se întorcea cu spatele spre ușița cu gratii ca să facă în afară. Sau a ros una din multele branule pe care le-a avut. Aveam speranțe… În altă zi i-a scăzut temperatura mult și medicii l-au încălzit cu o pătură electrică, o sticlă cu apă caldă și cu palmele. Era recunoscător pentru mângâierile pe care le primea și ne urmărea cu privirea.

Nu mai avea putere să se miște, era slăbit din cauza bolii care impunea o dietă neagră. La un moment dat n-a mai avut scaun și la ecograf s-a văzut o zonă din intestin invaginată. A trebuit anesteziat și operat la cele 2 luni jumătate și cele 3 kg ale lui. A fost prea slăbit ca să reziste, astfel că la o zi după operație s-a mutat în raiul cățeilor.

A locuit 9 zile la Pet Life unde a fost îngrijit, unde i-au alinat durerile și a fost mângâiat și drăgălit din când în când. I-a fost mai bine decât singur în pustiu pe dealuri, în soare, mort de sete. Medicii au făcut tot ce ține de ei, ba chiar mai mult. Dincolo de efortul nostru și al lor, Jerry s-a mai odihnit, s-a simțit mai bine în culcuș uscat, fiind hidratat, dormind relaxat și întins, a fost luat în brațe, i s-a vorbit și a simțit că nimeni nu îi vrea raul.

Anca spune că Jerry a fost prea mic pentru o bătălie așa mare. Rămas bun, Jerry.

Inelul alfa înghite pământ, îl digeră, îl dă mai departe la inelul beta care îl digeră și el, și tot așa până la inelul omega. Apoi, sistemul nervos este ganglionar, fiecare inel având ganglionii lui care sunt legați de cei din inelul vecin. Sistemul circulator este și el împărțit, fiecare inel având propriul lui vas de sânge circular. Aproape că fiecare inel e un organism independent și râma arată ca o colonie. Mai mult, râma are bunul obicei să se regenereze. Ce contează că a pierdut câteva inele? Oricum sunt identice, așa că își mai completează cu câte are nevoie. Dacă se ia o râmă și se rupe în două, atunci cele două jumătăți trăiesc și se regenerează, asta să înțeleg?

Ei, ce n-aș da să fiu acum o râmă, o parte aici, o parte acolo, ambele identice. Sau o parte la birou, una în concediu, una acasă, una la schi, una pe munte, una cu tine, una singură. Prin rotație aș merge de 7 ori pe an la schi.

L-a vazut de cand era mic si i-a urmarit cresterea an de an, vizitandu-l si mangaindu-l aproape cu religiozitate. Se uita in sus la el cu respect, dar si cu teama. Nu stia ce va face el va deveni adult. Cosmarurile batranului se invarteau in jurul lui, bucuriile si necazurile il includeau si pe el, visele si sperantele asemenea.

Timpul trecea greu; batranul revenea in fiecare primavara si toamna, il masura din ochi si isi facea planuri si calcule. Intr-o dimineata de primavara s-a hotarat: sosise vremea. Si-a dat seama de asta dupa frigul aspru al noptii.

Campul era inghetat.

Primulele erau zgribulite sub bruma diminetii.

O brandusa stinghera isi ridica cele cinci brate spre cer si cerea indurare. Vremea branduselor de primavara (Crocus heuffelianus) era pe trecute.

Batranul se gandise de mult cum sa procedeze. Stia ca nu va izbandi singur, de aceea a chemat ajutoare si au pornit cu totii catre locul tainic. Vagauna era secreta, momentul era secret si totul trebuia sa se intample foarte repede.

Din caruta se vedea doar coama cailor care fornaiau a neliniste la intrarea in padure.

Pe drumul ce a urmat prin padure am inceput sa ma tem. Am primit locul de cinste, sus, pe capra. M-am straduit tare sa nu fiu aruncat din caruta la fiecare hurducatura, la fiecare trecere peste cate o buturuga sau bolovan. Dintr-o sperietura in alta, pe cand incercam sa-mi aleg un loc mai moale unde voi face contact cu pamantul, o floare de munte mica, galbena si lucioasa, striga sa-mi atraga atentia,

in timp ce vecina ei, Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), incerca sa-mi dea curaj.

Caii au ajuns cu greu in fundul dolinei, facand curbe largi prin padure. Acolo jos ne astepta el, pregatit pentru marea trecere. Era deja culcat la pamant, ascultand cu urechea lipita tropotul cailor si spunand o rugaciune. Stia ca venim si stia ce urmeaza.

Operatia a fost grea, dar rapida. Uneltele bine ascutite si-au facut treaba in viteza. In scurt timp cei treizeci de metri ai copacului deveneau trunchiuri de cate patru metri.

In padure s-a asternut tacerea. Florile il plangeau pe cel plecat (Maseaua ciutei – Erythronium dens canis)

Numai o pisica neagra dadea tarcoale locului, cum facuse si cu o zi inainte.