hipotermie forever

O ceață deasă învelește obiectele iar ele își pierd forma. Lumea e diluată, contururile nu mai există, culorile dispar. Pâcla pune stăpânire pe oameni și ei nu se mai recunosc în lumina estompată. Nu mai știu cine sunt, cine ești, cine suntem. Doar siluete care orbecăim robotic în spațiul devenit peste noapte dens. Păpuși stângace care își croiesc drum cu greu prin ceața din ce în ce mai vâscoasă. Mă împing și eu în tălpi să înving aburul atât de gros încât se poate unge pe pâine. Mă îndes într-un zid de moonmilk untos care începe să mă absoarbă lent, pe nesimțite.

Mă trezesc și mă uit la ceas: mă sperie viteza amețitoare a acelor. Nu mai am timp, dar încerc să-l prelungesc pe cel care mi-a mai rămas, încetinindu-mi funcțiile vitale. Îngroș sângele și îl fac să curgă lent, fac creierul să lucreze mai greu, inima să pompeze mai rar, mișcările să alunece greoi. Ies afară gol, în zăpadă. Las frigul să mă pătrundă prin piele, prin vene, carne, mușchi și oase. Da, el mă încetinește, învelindu-mă într-o plapumă de ger. Am făcut cercetări: timpul este făcut din elastomer, deci se poate lungi de până la 7 ori. Asta înseamnă că eu pot deveni de 7 ori mai lent, ca să păstrez puținul care mi-a rămas.

Tremur tot, mă zguduie frigul, apoi intru în ultima fază a hipotermiei. Știu asta pentru că simt cum mă învăluie o căldură plăcută, iar acele ornicului se mișcă încetinit. Acum mi-e cald de-a binelea, dar nu mai am ce haine să dau jos de pe mine. Mă întind în zăpadă, mi-e somn… iar multiplicatorul timpului a depășit cifra 7. S-a făcut prea târziu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *