costumul alegerilor

Stau la barieră și vine trenul. În unul din vagoane ești tu și vreau să te văd, să-ți fac cu mâna, dar trenul are viteză prea mare și nu deslușesc numerele vagoanelor și nici fețele de la geamuri. Îmi fug ochii și mătur cu privirea fiecare fereastră, dar nu pot identifica pe nimeni.

Sunt în centrul unei cerc mare, cu multe culoare în jurul meu, separate de ziduri înalte. Am de ales o rază pe care să merg timp de încă 33 de ani. O rază îmi face cu ochiul, alta e sobră, alta e pavată cu cărți, alta e întunecoasă. Una e raza cunoașterii, vecinele ei sunt raza binelui, a dragostei, a plăcerilor, a singurătății. Stau pe loc iar cercul se învârte, dar nu am timp să verific fiecare rază.

E un carusel pe care o mână puternică îl învârte prea repede. Nu mai pot să mă țin. Palmele mi-au transpirat de frică și îmi alunecă, iar viteza mă împinge tot mai tare spre margine. Am primit o viață pe care nu am cerut-o, dar am trăit-o până la jumătate, așa cum am știut. Dar mai am de trăit încă pe atât și nu știu ce să fac cu ea. Voi nimeri pe un culoar la întâmplare.

Ba nu! Nu mă las în voia sorții. Îmi croiesc singur destinul, ca pe o haină care să mi se potrivească perfect. Îmi duc destinul la croitor, să-l taie, să-l ciopârțească și să-mi facă unul pe măsura mea. Dacă slăbesc sau mă îngraș, destinul meu ajunge din nou la croitor. Iar la final de drum, ros în coate și lărgit în genunchi, costumul va purta urmele cusăturilor vechi, cicatricile tuturor transformărilor. Va fi un costum peticit, dar care va purta cu mândrie urmele loviturilor vieții. Iau eu voi fi mândru de costumul meu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *