o zi la bâlci

fotografie de Bogdan Adrian Stănescu

foto: Bogdan Stănescu

Tot anul aşteptam bâlciul cu tiribombe de pe malul Oltului. Nu muream de plăcere să merg în vacanţă la bunicii de la Călimăneşti, că era plictiseală mare, nu prea erau copii cu care să mă joc, iar bunica mă ferea de Olt cât putea. Dar 8 septembrie era zi de sărbătoare, Sfânta Maria Mică. E drept, pe mine nu asta mă interesa, ci bâlciul care ţinea trei zile.

Eram agitat încă din ajun şi a doua zi nu mai aveam răbdare nici să îmbuc micul dejun. Bunicul se conforma, totuşi, să mi-l pregătească, mai mult de gura bunicii. Însă în zilele de târg întotdeauna ouăle fierte aveau albuşul moale şi transparent. Tare scârbă îmi era de el, nu ştiam dacă să-l mestec sau să-l înghit, dar eram complice cu bunicul şi nu-l spuneam. Apoi fuga la bâlci.

Ocoleam cu grijă tarabele cu turtă-dulce cu oglindă, pe cele cu căciuli din blăniţă moale de miel, pe cele cu ceaune de fontă, opincile agăţate în cârlige, baraca unde puteai să tragi cu puşca la ţintă în nişte conserve suprapuse sub formă de piramidă. Aveam ochi doar pentru ea: TI-RI-BOM-BA!

Scaunele suspendate cu lanţuri de o roată mare mă atrăgeau ca un magnet. Roata începea învărteala ei nebună iar lanţurile se roteau mai abitir, odata cu scaunele de sub ele, ca un motocel pentru mâţe legat de un fir de aţă. Priveam cu emoţie şi deja îmi era frică de răspunsul la întrebarea: oare anul acesta mă lasă şi pe mine să mă dau?

– Nu se poate, eşti prea mic!

Răspunsul mă loveşte ca o măciucă. Iarăşi sunt prea mic? Dar ceilalţi copii din tiribombă de ce nu sunt prea mici? De ce eu mereu sunt prea mic? Şi anul trecut eram prea mic, şi acum doi ani eram prea mic. Mă întind pe spate în iarbă cu ochii la scaunele zburătoare. Lacrimile mi se preling pe la colţul ochilor, dar jos nu este vânt să mi le usuce, cum este sus în aer.

Atunci mi-am jurat să zbor, şi am şi făcut-o! În fiecare noapte înainte de culcare număram în gând cele 6 trepte de la intrarea din bloc, apoi cele 16 până la etajul 1, apoi încă 16 până la etajul 2, urcam lent până la 3 şi la 4. Urma scara pe care urcam pe bloc. Acolo aveam problemele cele mai mari cu număratul, mă opinteam la fiecare treaptă şi apoi la chepengul greu de metal. În sfârşit eram sus şi respiram aerul libertăţii cu ochii închişi a somn. Cu ultimele puteri mă târam şi mă lăsam să cad peste marginea blocului. Din acel moment începea visul, zburam peste străzi, peste bâlci, mult mai sus decât tiribomba.

– Hai scoală de acolo, strigă bunicul.

Mă ridic năuc, ameţit de mişcarea rotitoare de deasupra. Îmi ţin cu greu echilibrul şi parcă mi-e un pic rău.

– Hai la căluşei!

Ce să fac? Decât nimic… buni şi căluşeii.

Bunicul scoate o bancnotă mototolită şi mi-o întinde:

– O dată!

Mă urc pe un cal de lemn, cu vopseaua ştearsă de atâţia copii. Roata se învârte, mă uit cu ochii după bunicul, îl văd de câteva ori şi îmi face cu mâna. Încerc un zâmbet stângaci, să-i arăt că îmi place. Pe roata de lemn văd pictat un copil cu pantaloni scurţi roşii. Încă o tură. Calul meu de lemn începe să se legene cam tare şi ameţesc de-a binelea. Nu-l mai văd pe bunicul. Nu mai descifrez nicio persoană de pe margine. Încă o tură. Doar eu şi calul, care s-a îmbrăcat cu pantalonii roşii ai copilului pictat. Băiatul fornăie şi nechează. Încă o tură. Calul îmi face cu mâna. Băiatul aleargă în galop. Se face noapte şi frig.

– Hai mă prostule, ridică-te odată, ce-ai păţit? Nu te poţi ţine de cal?

– A căzut de pe cal! se aude în jur.

– Mă, păi eu stric banii pe tine? mă ceartă bunicul. O palmă mă dezmeticeşte de-a binelea.

– Altădată nu mai vii la niciun bâlci şi de la tiribombă să-ţi iei gândul!

Vânzătorul de la căluşei ştergea grăbit albuşul nefiert de pe căluţul meu de lemn şi de pe pantalonii roşii ai copilului.

One response to “o zi la bâlci”

  1. Cris says:

    Ie-te! Unul care a cunoscut bilciurile adevarate…

Leave a Reply to Cris Cancel reply

Your email address will not be published.