Zone albe pe hartă, complet necunoscute, mai sunt sub apă și sub pământ. Omul a avut o strânsă legatură cu peștera încă din preistorie, dar acum știința numită speologie îl cheamă din nou în întunericul deplin.

Am fost întrebat deseori cum e în peșteră, ce e pe jos sau cum arată pereții. Mi-a fost destul de greu să descriu lumea subterană, nu seamănă cu nimic suprateran, însă frumusețea lumii subpământene este de vină pentru că te lasă fără cuvinte. Nu există plante, nu există animale (cu excepția liliecilor și a câtorva insecte), nu există lumină. Doar umezeală, argilă, apă, pereți de calcar și o temperatură constantă; la prima vedere nu pare un mediu prea prietenos.

Uneori ai de străbătut adevărate labirinturi de galerii strâmte, în care mergi cu burta prin apă și cu spatele lipit de tavan, alteori cobori puțuri adânci pe care curg șuvoaie de apă rece, parcurgi înot lacuri ale căror margini nu se văd sau te lași să aluneci prin găuri de șoarece unde trebuie să expiri tot aerul din plămâni ca să poți trece. Urmează galerii al căror tavan coboară atât de mult încât mai rămân cinci centimetri de aer deasupra nivelului apei, iar apoi săli imense, unde orice punct de reper lipsește pentru că lumina frontalei electrice nu ajunge până la pereți sau la tavan.

Minunile urmează să apară. Florile de piatră trăiesc cu adevărat în acea lume de piatră, draperiile de piatră, subțiri și transparente, protejează pereții acoperiți cu corali și ciorchini de calcit. Cristalele au condiții favorabile de creștere iar perlele de cavernă, formate în bazine mici cu apă pură, o pot împodobi pe zâna peșterii. Mii de stalactite translucide, subțiri cât un fir de spaghetti, coboară din tavan uneori doi-trei metri. Fire invizibile de gips se amestecă și creează o vată de zahăr fină și sclipitoare. Domuri gigantice de calcit, formate in sute de mii de ani, te fac sa te simti mic și umil. Coloane impunătoare te lasă să ghicești locul unde o stalactită și o stalagmită s-au întâlnit pentru prima dată, în urmă cu milenii. Ce loc miraculos pentru a-ți da întâlnire…

“Cea mai grea partie din tara”, “Nu m-am dat pe alta mai grea”, “Poti sa cazi de pe stanci”, “Te ratacesti”… Cam asta am auzit despre Carp de la cunoscuti sau de pe internet. Nici track de GPS n-am gasit, ca sa nu ma ratacesc pe ceata. Asa ca am pornit cu emotii spre Sinaia, dupa noaptea de vineri spre sambata in care am dormit trei ore. Sus la Cota 2000 era ceata deasa si niciunul din noi nu mai fusese pe Carp.

Acolo sus ne-am intalnit cu trei amici care cunosteau partia cu ochii inchisi si care se distrau sarind cam cinci metri cu schiurile de pe niste stanci. Am pornit impreuna la vale si partia m-a cucerit din prima. M-a cucerit, adica m-a doborat pe ultimii metri de drum, inainte de a ne da schiurile jos. Am sarit peste buza drumului si am cazut cu trei metri mai jos, oprindu-ma cu urechea si ceafa intr-un trunchi rasturnat, plin de cioturi. Imi trebuie casca! Ulterior si colegii mei s-au oprit intr-un gard de sarma, intr-un sant, si-au scapat telefonul in vale, au zburat de pe schiuri. Un mic tribut platit si o atentionare primita din partea partiei.

Dar dupa acestea magia Carpului ne-a prins pe toti si cautam diverse variante de coborare mai lungi sau mai dificile. Intr-adevar isi merita renumele. Intreg versantul te cheama sa-l descoperi.

Am inregistrat cu GPS-ul varianta “clasica” de coborare, care se poate vedea pe alpinet.org sau se poate descarca de aici.

Later edit: Rezultatul radiografiei la nivelul coloanei cervicale zice ca nu se pun in evidenta modificari osoase traumatice, deci am scapat cu bine. Totul s-ar fi putut termina mult mai grav.