Sub apa e liniste si calm. Pentru cateva zeci de minute esti impreuna numai cu coechipierul de scufundare si cu bulele de aer care urca pe langa voi. Sub apa nu ajungi daca nu ai incredere in echipament, in coechipier si in tine insuti. La nevoie, partenerul de scufundare imparte cu tine aceeasi sursa de aer. Uneori pestii se apropie pana la o lungime de brat si chiar se lasa mangaiati.

Orice reglaj la echipament are efect imediat, orice greseala poate fi fatala, orice gest trebuie sa fie precis. Scufundarile necesita echipament special, antrenament si practica, testeaza fizicul dar mai ales psihicul, testeaza relatiile dintre oameni. Sport, pasiune, drog? Cate putin din toate.

N-am intrat de mult timp intr-o biserica cu preot si credinciosi, dar la Belis am intrat in biserica scufundata, mai bine zis acoperita cu apele lacului de acumulare. Construita in secolul XIV si inundata in anii ’60, biserica de piatra sta si astazi in picioare, la 15 metri sub luciul apei. Senzatiile si sentimentele au fost amestecate: emotie, curiozitate, teama, frig, dezorientare.

La 20 de metri adancime apa are 6-8 grade, intunericul e aproape de nepatruns, iar in apa tulburata vizibilitatea se reduce pana la varful nasului.

Ce ramane? Senzatia de imponderabilitate, plutirea, zborul. Urcarea si coborarea fara nici un efort. Fantasticele creaturi, constructii, epave si peisaje subacvatice.

Ii multumesc colegului meu de scufundare, Andras, pentru increderea si rabdarea de care a dat dovada si pentru fotografiile de mai jos.

Dupa inca un an am schimbat din nou colegii. M-am departat de prefacatorie, de minciuna si de prostie agresiva, de bisericute, de barfe si de mancatorie. M-am departat de oameni de 25 de ani cu mintea de 5. M-am departat din pacate si de oameni de calitate, sufocati si ei de aceeasi atmosfera. M-am departat de vesnice discutii despre terenuri, case, credite, masini si televizoare cu plasma. Viata e mult prea importanta pentru a o trasa intre astfel de jaloane si nu doresc sa devin atat de searbad. Nu mai vreau sa lucrez intr-o companie mare, sa nu-mi cunosc colegii, sa nu aflu despre ei ceea ce sunt si ce fac, doar ceea ce au.

De mult am incetat sa incerc sa mai schimb oamenii, prefer sa-i evit si sa-mi vad de ale mele. Vreau sa merg la serviciu cu placere, acea placere de a intalni oameni si de a-i asculta, de a-i cunoaste si a-i intelege, de a colabora cu ei si pe plan uman. In doua ore de discutii cu noii colegi am schimbat mai multe idei decat intr-un an dincolo. Prefer linistea si buna-intelegere, sinceritatea si transparenta. Vreau sa cred ce mi se spune, fara a pune din start semnul intrebarii. Caut linistea si pacea interioara pe care sa nu mi le tulbure nimic.